Joseph Sobran sau feminismul față în față cu conservatorismul

 

La primul târg fizic de carte după pandemie, Bookfest, la care am fost prezentă cu cartea mea în română, ”7000 de ani de patriarhat/Critici feministe”, văd un stand al Institutului Von Mises. Interesant! Cumpăr în grabă trei cărți, printre care una scrisă de Joseph Sobran (Evul întunecat, noua moralitate, de la Editura Contra-Mundum, 2020), apoi atac și alte edituri unde s-ar putea găsi cărți ”diferite”. Chiar reprezentantul ”Von Mises” mi le-a indicat. Era ceva conservatorism și acolo, dar nu îmi pare rău. O altă perspectivă asupra vieții, a naturii chiar, e mereu binevenită. Deschiderea interculturală e cât se poate de inspirantă. Și la prima vedere, ce poate fi mai îndepărtat de feminism decât conservatorismul?

La prima vedere însă. Pentru că Ayaan Hirsi Ali, care a lucrat pentru un think thank conservator, a spus că nicăieri nu a găsit o mai mare libertate de exprimare, unde orice subiect, inclusiv feminismul, era discutat fără prejudecăți. Asta acum, când limitele libertății de exprimare, taboo-urile impuse în anumite medii, înclusiv rețelele de socializare, sunt un fapt comun, de pe urma cărora eu însămi am suferit.

Dacă citești ce scriu, cel puțin unii dintre ei, ca Sobran, observi că, dacă nu ar avea niște obsesii, niște viruși informatici poate, conservatorii ar fi cei mai de bun simț oameni. Mai citisem cărți conservatoare, de data asta o colecție de articole conservatoare scrise în limba română, majoritatea în secolul al XIX-lea. Și da, unele critici ale liberalilor epocii, care apoi ar putea fi translatate la oamenii de stânga actuali, păreau foarte pertinente. Liberalii de atunci, ca socialiștii de acum, păreau uneori atât de incoerenți și de lipsiți de substanță... Cum altfel ar putea fi, cum mi-a răspuns o persoană cu vederi anticomuniste, unii care vor să întoarcă lumea cu fundul în sus, fără să le pese de consecințe? De mentționat e că printre conervatorii din România, din secolul al XIX-lea, era jurnalistul Mihai Eminescu, care era si ateu. În articolele lui aduce niște argumente interesante contra liberalismului. El spune că acum, când se știe că, având în vedere evoluția (apăruse cartea ”Originea speciilor” a lui Darwin, iar ideea evoluției era aproape unanim acceptată), oamenii nu mai pot fi considerați ceva special, sunt în rândul animalelor, ce suport ar mai avea liberalismul care se bazeaza pe ideea ca omul, ar fi consecința unei creație aparte, cu o misiune unică? Tot conservatorii aveau în programul lor dreptul de vot pentru femei. (Mai multe în cartea ”A fi conservator”, culegere de Ioan Stanomir și Laurențiu Vlad, editura Meridiane, 2002) . Și să nu uităm de modernizarea României datorată Partidului Conservator, care dispare apoi din istorie în 1920.

Și revenind la cartea lui Joseph Sobran, dincolo de acele obsesii (avortul, homosexualii), de altfel foarte enervante, rămâne un mare scriitor, cel mai mare al generației lui, după cum a fost descris. Are spirit critic pătrunzător, și spune cele mai profunde și clare lucruri despre dictaturi, mai ales despre comunism. Pentru noi e mană cerească, parcă ar fi vorbit cu gura noastră, cum se spune. Cunoașterea neconvențională e omniprezentă în cărțile conservatoare, în care într-adevăr lumea e diferită. Asta oferă o nouă perspectivă asupra istoriei, a istoriei ideilor și ideologiilor, mai precis. Depinde ce idee devine dominantă în societate, nu neapărat valoarea ei de adevăr sau predictivă. Și cam înțelegi și cine a învins în această bătălie a ideilor. Și pentru noi, victimele comunismului, lucrurile nu arată prea bine. Cum subliniază și Sobran, dictatura nazistă a durat câțiva ani, dictatura comunistă a durat decenii. Lagărele de concentrare naziste sunt prezentate peste tot ca simboluri ale răului uman (și pe bună dreptate), dar gulagurile sunt trecute cu vederea. Ceea ce nu zice Sobran în această carte, dar alți autori conservatori zic (vezi jonathan Leaf, ”Despre anii `60”, editura Contra-Mundum, 2022), nu neapărat cu aceste cuvinte, comunismul avea doi în unu. Adică includea ura de clasă, dar și ura de rasă. Antisemitismul era și la comuniști, dar și ura față de alte culturi/rase. Cum spunea Leaf în ”Despre anii `60”), victoria nordului în războiul din Vietnam, considerat imperialist și nazist, s-a soldat cu enorm de multe crime ale căror victime erau opozanții, fermierii, burghezii, dar și minoritatea chineză. De fapt toate aceste ideologii golănești, adică patriarhale, nu ar fi golănești dacă nu ar vedea dușmani pe baze facile, ușor identificabile. Ăsta e resortul lor intim, anvelopa ideologică se grefează pe asta. Iar violența, distrugerea ordinii sociale prin violență e ceea ce atrage atâția adepți. Violența e simplă, instinctivă, lupta politică de idei e complicată. Dacă pui soluția violenței, cu mici variabile legate de cine trebuie să fie ținta violenței, vinovații pentru starea de fapt, și ai comunismul, nazismul și fundamentalismul islamic. Și mai poți avea și altele, de ce nu? La o adică softiștii, big pharma și investitorii de pe Wall Street fac foarte mult rău.

Când asemenea partide pun mâna pe societate, se știe ce se întâmplă. Ura cea mare a conservatorilor, inclusiv a lui Sobran, care, de cele mai multe ori, tratează teme pe care le-au tratat și alții, este față de stat. Pe scurt, statul e cel care abuzează oamenii, iar odată cu creșterea puterii lui, abuzul e din ce în ce mai mare. Noi, cei care am trăit în comunism, și trăim în postcomunism, înțelegem asta foarte bine. Desoperirea pe care au făcut-o clasicii libertarianismului (Friedrich vin Hayek), aceea că un birocrat te poate abuza mai rău decât un capitalist milionar, e subliniată. Birocratul are de partea lui puterea coercitivă a statului. Rusia țaristă era cumplită cu concursul aparatului birocratic. Trăsătura asta o menține în comunism și o exportă. A mări birocrația și a da mai multă putere statului e un abuz ale cărui efecte sunt ușor vizibile.
În articolele lui, Sobran subliniază asemănarea dintre regimurile din secolul XX, Stalin, Hitler, Churchill și Roosevelt. De fapt între ei erau mai multe asemănări decât deosebiri. Și niciunul, inclusiv Roosevelt, nu era mare în vreun fel pozitiv. Roosevelt are la activ propriile încâlcări ale constituției, propriile abuzuri asupra democrației, până la crima în masă comisă prin abandonarea unei mari părți din Europa. Sobran e poate singurul care spune că pe 9 mai nu prea avem ce sărbători, că nicio forță bună nu a învins de fapt. Ne mai mirăm că în partea asta a Europei sunt atâția conservatori? În ziua de azi e o crimă să invalidezi experiențele, traumele unor oameni. Nu și dacă sunt femei, nu și dacă sunt de partea nepotrivită a Cortinei de Fier.

Statul e sursa abuzurilor, aș adăuga că Alexis de Tocqueville a avut dreptate cu ce a prezis, că nicio oprimare nu va fi așa puternică precum cea populară. Sobran vorbește, citând și alți autori, de toate drepturile pe care oamenii le-au cedat de-a lungul istoriei. De cele mai multe ori se discută de ce s-a căștigat, nu de ce s-a pierdut. Suntem din ce în ce mai dependenți de stat, din ce în ce mai încorsetați. Acum crimele se produc în masă, cândva era atât de complicat, oamenii trebuiau uciși bucată cu bucată. Să ne amintim oare că armele de foc au fost considerate la început imorale pentru că ucideau în masă? Totuși, Hiroshima, Nagasaki sau Dresda nu se pun la crime de război, că erau de parte care trebuie, cea învingătoare. O informație interesantă, neconvențională, din această carte, a fost și menționarea atitudinii lui Einstein față de asemenea crime, în special făță de crimele lui Stalin. Nu le-a condamnat niciodată și nu a avut nicio reacție când a fost întrebat despre ele.

Statul puternic, care dă o cu o mână și ea cu 10, mai ales libertăți, e problema principală a societății. În scopul creșterii lui, el crează necesități pe care să le rezolve. Crează probleme, drepturi, pentru a oferi protecție. Și tot în același scop distruge tradiții, instituții care i s-ar putea opune. Una dintre ele este...familia. Nu e de mirare că în SUA, Curtea Supremă, autoarea multor abuzuri asupra constituției, încearcă redefinirea căsătoriei în scopul legalizării căsătoriilor homosexuale. Sobran a murit înainte ca aceste căsătorii să fie legalizate. Dar de ceva timp, Curtea Supremă impune legi nedemocratice, peste capul parlamentelor statale. Un exemplu a fost, zice Sobran, celebrul Roe vs Wade, care a dus la legalizarea avortului. Republicanii conservatori, criticați de Sobran, ar intra și ei în acest joc cu crearea de amendamente și redefiniri, care să contracareze acțiunile democraților de la Curtea Supremă. Înțelegem acum de ce în State, Președintele Curții Supreme e atât de important! Și mai ales ce greu e de impus progresul pe cale democratică!

Dar ce e atât de rău cu avortul? În primul rând e o crima, și aici vorbește de celebrele poze cu fetuși. Totuși, problema cea mare e că deresponsabilizează bărbații. Deși femeile ar trebui să dispună de propriul corp, adesea acest lucru nu e adevărat (are dreptate), iar bărbații fac presiuni, amenință cu abandonul și femeile recurg la avort. Dar dacă e un astfel de bărbat, ce nevoie ar avea o femeie să aibă copil cu el, mai ales să se lege de el? Aici nu se vede dincolo de viziunea patriarhală, unde femeile sunt dependente de bărbați. De ce nu ar fi familia matriarhală cea care ar oferi femeilor și copiilor lor stabilitate și subzistență, cum se vede bine în Africa și nu numai? Adică sacrifici bunăstarea și independența femeilor pe altarul familiei? Cum zicea de Tocqueville de situațiile individuale groaznice ale unor femei din prostituție, dar societatea era salvată prin existența lor. Libertăți individuale, bunăstarea personală, dar până la femei!

Bineînțeles că Sobran e și contra homosexualității și a drepturilor extinse ale homosexualilor. Sigur, nu vrea să fie pedepsiți, dar ce treabă au ei cu căsătoria? Homosexualitatea e o scârboșenie, neigienică, dezgustătoare, ca sa nu mai vorbim de ce riscuri prezintă legate de SIDA. Ce nevoie ar avea de căsătorie, când în cazul lor nu e vorba de urmași, de mostenire? Dincolo de aspectele religioase, căsătoria are un rol practic, de a oferi protecție femeilor și copiilor. Deci rolul patriarhal! Probabil Sobran nu se uita nici măcar la serialul ”Dallas”. Da, era sub demnitatea lui culturală, de acord. Dar chiar dacă rolul originar al căsătoriei ăsta e, chiar și heterosexualii puneau căsătoria pe baza sentimentelor înaintea celei de protecție a copiilor născuți sau nenăscuți. Personajele masculine din ”Dallas” se căsătoreau cu femeile pentru care aveau sentimente, nu cu cele care rămâneau gravide. Ar fi fost ceva destul de compromițător dacă nu ar fi făcut asta. Poate în mediile foarte conservatoare, în care se pare că sunt mai multe divorțuri, probabil lucrurile stăteau diferit. Inclusiv Sobran a fost căsătorit de două ori și divorțat. La oamenii obișnuiți, de un anumit nivel, serntimentele primează. Și pentru o femeie mândră, independentă, ar fi ofensator să fie preferată pentru că a rămas gravidă, nu pentru sentimente. De ce nu ar fi așa și în cazul cuplurilor gay/lesbiene?

Aduce argumentul că în Antichitate, chiar în societățile în care homosexualitatea era oarecum tolerată, nu s-a pus problema căsătoriei. Păi se punea problema fericirii și libertății personale prea mult? Tot el vorbește de binele adus de societatea creștină, prin toleranța și bunătatea ei, prin condamnarea crimelor, a relelor tratamente, a războaielor, ceea ce, conform lui, dar și altora, ar reabilita oarecum Evul Mediu. Vânătoarea de vrăjitoare, arderea ereticilor, cruciadele, dar și alte crime, reprezintă eșecuri ale unui lumi de a stârpi violența din societate mai degrabă decât idealul ei. În epocile anterioare au fost mult mai multe crime, a fost mult mai multă istorie, adică fapte de consemnat, în special războaie. Apoi dacă ne gândim la ce războaie și atrocități aduce Renaștere și Reforma....Deci în Antichitate o asemenea problemă oricum nu s-ar fi putut pune.

Totuși, o problemă interesantă legată de homosexualitate e aceea a incidenței ei. Normal ar trebui să fie foarte redusă, asemenea altor deviații sexuale (parafilii). Propaganda, dar și alte condiții de mediu, i-ar exagera frecvența în populație. Aici ar fi multe de spus despre ce înseamnă de fapt homosexualitate, ceea ce Sobran consideră, conform vechilor norme, o boală psihică. E o lungă discuție pe care aș purta-o mai ales gândindu-ma la lesbiene și la istoria lor. El mai aduce argumentul că homosexualii celebri, inclusiv Oscar Wilde, care a făcut și pușcărie pentru viciul lui, fiind condamnat pentru homosexualitate, nu aveau îndrăzneala de a cere drepturi sau nu credeau că homosexualitatea ar fi ceva bun. Aici nu avem de unde ști, deși era greu să lupți pentru așa ceva, chiar să formulezi asemenea revendicări într-o societate unde femeile nu aveau drept de vot, iar însăși contracepția și avortul erau interzise.

Dar Sobran mai critică ceva: ceea ce se numește „drepturile civile”. Deși e pentru libertatea și non-discriminarea afro-americanilor, legile date ca urmare ale luptei pentru drepturile civile ar fi contra libertății de asociere. Cu alte cuvinte, nu alegi cu cine si unde să te asociezi. Lasă să se înțeleagă și faptul că oamenii ar avea un motiv să se teamă de afro-americani, existând riscul, până la proba contrarie, de a se confrunta cu violență. Nu aș nega asta, având în vedere că discriminarea, sărăcia și drogurile fac casă bună cu violența și infracționalitatea. Oricum, alți autori conservatori precum Leaf, arată că intergrarea afro-americanilor, dar și progresul lor material și social, a stagnat după aceste legi, în spatele cărora a fost oricum o altfel de agendă, comunistă adică.

Sobran citează în articolele lui autori din trecut sau apropiați de noi, precum Shakespeare, Samuel Johnson, Alexis de Tocqueville, George Orwell, dar și C. S. Lewis, care spune, pe lângă povești savuroase, numeroase lucruri interesante despre libertate și stat, diverse societăți.

Sobran rămâne un autor de recomandat, care se citește cu multă plăcere, chiar dacă punctată de indignare. Dar nu despre asta e libertatea? Despre dreptul de a nu fi de acord cu scriitori, mai ales dacă sunt talentați?

Continue Reading

Cum a aparut patriarhatul

 

Sunt multe întrebări despre existența și apariția patriarhatului. Una dintre ele este de ce este atât de răspândit. Tocmai ubiquitatea aproape totală a patriarhatului îi face pe unii să se îndoiască de existența în istorie a unei altfel de societăți. Dar ce ciudată ar părea societatea actuală nu în Antichitate, ci chiar acum câteva secole! Și ce ciudată pare societatea Occidentală privită dintr-o societate tradițională, de vânători-culegători! Să ne amintim de documentarul ”Meet the Natives”, în care niște nativi din Papua Noua Guinee ajung într-o insulă exotică: Britania. Și câte societăți tradiționale de vânători-culegători au existat și cât de ciudate erau una față de alta!

Numai că toate aveau în comun ceva, dincolo de uriașele diferențe culturale, adică de limbă, ritualuri, tip de familie etc: erau umane, adică se bazau pe genetică umană. Dar în condiții diferite, cu achiziții culturale diferite, creații diferite, ele arătau cu totul altfel. Genetica doar fixează limitele compartamentului uman, prin definiție foarte creativ.

Apariția patriarhatului pare una dintre ele. Dar cum am mai spus, patriarhatul nu există în natură. Așa ceva ar fi imposibil în condițiie în care orice grup social este creat în jurul femelelor. Adică nucleul oricărui grup social îl reprezintă femelele cu pui. Masculii, dacă nu sunt străini în grup, ca la majoritatea speciilor de mamifere sociale, inclusiv primate cum ar fi babuinii, inclusiv gelada, depind foarte mult de mamele lor. Și aici e vorba de excepțiile numite chimpanzei, inclusiv cimpanzeul comun, Pan troglodytes, nu doar bonobo, Pan paniscus. Acolo masculii rămân în grup, femelele sunt (pot fi) străine. Din cauza dependenței masculilor de protecția mamelor lor, mobilitatea lor între grupuri e aproape imposbilă în natură. Pentru că fără acest sprijin, masculii străini sunt supuși violenței masculilor din grup. Aceste observații descrise de Frans de Waal în ”Bonobo și ateul”, sugerează ceva extrem de interesant: femelele crează un fel de matriarhat și atunci când sunt străine una de alta, când nu sunt înrudite. Mai precis, societatea e a femelelor și când ele vin în acel grup. Sau mai simplu, femelele fac societatea. Că nu putem vorbi de patriarhat nici la aceste specii, extrem de înrudite cu noi pare clar. Relațiile dintre femele, mai ales la bonobo, transformă societatea într-una pașnică și egalitară. Dar și la cimpanzeul comun această relație atenuează violența și modifică relațiile dintre masculi prin lobby-ul femelelor.

Chiar dacă femelele nu pot atinge cele mai înalte poziții în ierarhia grupului la cimpanzei, cele dominante mai ales, au roluri politice importante. A-l compara pe Putin (sau orice lider uman foarte puternic și violent) cu un cimpanzeu sângeros e total neinspirat. Orice cimpanzeu alfa, violent și dur, nu ignoră total femelele dominante din grup. Frans de Waal în ”Mama, o ultimă îmbățișare” arată câtă putere au de fapt femelele în grup. Ce bine ar fi să fie și societatea umană așa, minus violență! Deși femelele umane sunt mult mai expuse violenței masculilor. La cimpanzei pot doar să cadă la mijloc, să fie victime colaterale.

Patriarhatul înseamnă ca rangul și averea să se transmită pe linie masculină. Și de aici vine sclavia femeilor, care nu mai au niciun drept, devin proprietate.

Cum a fost posibil așa ceva? Sigur, nu s-a ajuns imediat aici, ci în etape. Dar ce pare să fi declanșat acest fenomen din Orientul Apropiat, ceea ce e descris în Biblie, până în America Precolumbiană? Cel mai probabil- niște crize climatice și migrația unor popoare. Agricultura e descrisă ca un factor predispozant. Poate predispozant, dar nu determinant. Agricultura trebuie să fi fost o invenție feminină, cum culegerea plantelor în societățile de vânători-culegători e o ocupație feminină. Cu asta e de acord și Jared Diamond în ”Guns, Germs and Steel”. Dar agricultura e un factor favorizant prin sedentarizare. Femeile nu mai au unde să plece, cum nimeni nu mai are unde să plece. Extrem de rar agricultorii redevin vănători-culegători, dar au fost descrise astfel de situații. Dar agricultura prin ea însăși nu ar fi dus la patriarhat. Societatea de la Catal Huyuk, de acum 85000 de ani, ar fi fost matrilineală, ca și alte societăți vechi. Oricum, nu era patriarhală.

Lumea de atunci, de acum 8500 de ani, pare diferită la rândul ei de tot ce va veni apoi. E o lume dispărută, chiar greu de imaginat acum. Să ne imaginăm un fel de sat-oraș de 8000 de locuitori care practică agricultura. Ce s-a întâmplat apoi, peste mii de ani, când modul de organizare se schimbă? Apar orașe cu funcții clare, la început mai mici. Satele sunt și mai mici. Dar o aglomerare umană de acest tip e de obicei urbană. Și apar clasele sociale.

Poate tocmai aici e răspunsul. Orașele mai mici, comunitățiile de tipul urban arată de fapt mobilitatea, deci oameni străini. Orașele nu înseamnă deplasarea unui trib și transformarea agricultorilor în comercianți și meșteșugari, ci oameni disparați, rupți de mediul lor. Și adesea înseamnă război, cucerire, stăpânirea unui oraș de către o elită diferită etnic sau măcar ca origine. Idei despre clasele sociale care pornesc de la grupuri etnice diferite există din secolul al XIX-lea, cel puțin, citate de Charlotte Perkins Gilman, în a sa ”The Man Made World or Our Androcentric Culture”. Răpirea sabinelor de către romani (povestită de Titus Livius în Ab Urbe Condita) ilustrează foarte bine acest aspect. Niște cuceritori străini, mai ales bărbați tineri, fură femei ca neveste, răpesc femeile autohtone. Apetitul pentru război al spartanilor venea din stressul lor permanent față de revolta autohtonilor, ei reprezentând clasa dominantă, formată din cuceritori. Situația pare să se fi repetat de multe ori în istore.

Bărbații străini, rupți de relațiile lor sociale, învățați să-și respecte bunicile, mamele, mătușile, nu le respectă însă pe ale altora.

În ”Poveste de dragoste africană”, autoarea se miră cât de politicoși sunt bărbații din Botswana, care nu hărțuiesc femeile. Trece fără teamă pe lângă un grup de muncitori tineri. Botswana era considerată una dintre cele mai sigure țări pentru o femeie care călătorește singură. Numai că, tot ea citează datele conform cărora riscul de viol crește foarte mult în comunitățile diferite de cele originale. Adică deplasarea la oraș e un factor care afectează comportamentul bărbaților.

Întrebările despre patriarhat sunt la origine un pic eurocentriste. Pentru că în Extremul Orient lucrurile sunt clare. Pentru vietnamezi, cucerirea chineză a adus patriarhatul. Japonia era de asemenea matriarhală, ceva recent și știut la scară istorică. Mai precis, influența europenilor din secolul al XIX-lea, când s-a produs ”modernizarea Japoniei” a a adus multe obiceiuri patriarhale într-o țară care a cunoscut multe regine importante și în care femeile nu își shcimbau numele după căsătorie. Patriarhatul e atât de răspândit pentru că migrațiile, probabil determinate de schimbări climatice, au avut un model similar.
Femeile s-au simțit mai întâi în pericol în unele comunități urbane (patriarhatul e clar urban la origine), apoi s-au izolat de altele, devenind și mai vulnerabile. Apoi răpirea, vânzarea femeilor, din care decurge și păzirea lor când nu mai erau libere, a adâncit izolarea. De aici la distrugerea tuturor drepturilor lor, a celor materiale, dar și politice, au fost doar câțiva pași. Izolarea femeilor, în special urbană, se corelează cu existența patriarhatului. Grecii Antici aveau legende despre pierderea drepturilor femeilor. Femeile, conform legendei, ar fi fost în majoritate când Atena ar fi fost aleasă patroana orașului, ceea ce ar fi dus la mânia zeului Poseidon. De atunci ele nu ar mai fi avut drepturi, se spune.
Dar cel mai probabil, faptul că femeile ajunseseră izolate în Atena, că erau ținute în gineceu, ar fi fost cauza. Asta după venirea triburilor de indo-europeni, care la origine erau ei înșiși matriarhali. Dar erau străini. Femeile erau ținute așa în multe locuri cu nume similar destinate femeilor (și înrudite cu ”gineceu”, cum ar fi ”zenan” ) în societățile indo-europenii, până în Iran și India. De acolo au împrumutat musulmanii obiceiul izolării femeilor, dar mult mai târziu, după Moartea Neagră și invaziile mongole, după cum scrie Ansari în ”Destin modificat”.

Dar patriarhatul poate dispărea așa cum a apărut. Societățile matrilineale sunt ceva normal, înăscut și în societatea umană, cum se vede și din comportamentul femeilor în haremuri. Nu trebuie să fie neapărat înrudite ca să creeze relațiile favorabile între ele. Ceea ce au nevoie este însă să poată stabili relații reale, libere, între ele. Dar în prezent nu se poate vorbi de relații libere între femei. Și nici de o conștiință a situației lor.

Bibliorafie

Women and Men at Çatalhöyük News and Research - Scientific American

The Seeds of Civilization | History| Smithsonian Magazine

Cum era viața într-o așezare de acum 9.000 de ani - Un loc cu sute de case, dar fără străzi sau ferestre și cu morții îngropați sub podea - HotNews.ro

How Japan became so patriarchal and what that means for the throne - CNN

The Human Journey: A Concise Introduction to World History - Kevin Reilly - Google Books

Continue Reading

Interviu Booknation

 Cineva mi-a dat un link spre un site care chipurile (bine zis!) făcea reclamă autorilor de carte în limba română. Asta pentru cine se mai încurcă cu așa ceva....A scrie în limba română e ca și a face afaceri în România. Adică energofag, crnonofac și restul. Dar pentru puținii mei cititori și puținii interesați de autori români care nu scriu oboseli care nu au altă calitate că fac cuvintele să dea din coadă ca spirocheta (dacă tot ne gândim la autorul pe care îl parafrazez), o să public pe blog acest interviu. Nu dau 400 de ron și mai bine pentru a fi publicat acolo după noile reguli. 

Întrebări interviu:

Informații generale:

Numele autorului: Ioana Petra
Titlul cărții: 7000 de ani de patriarhat/Critici feministe

1. Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Sunt feministă de la patru ani. De fapt am învățat acest termen referitor la mine. Eram deranjată de atunci că majoritatea personajelor din cărțile de aventuri erau băieți. Cu timpul, am descoperit independent cele mai multe idei feministe. Și eram din ce în ce în ce mai deranjată de toate discriminările la care erau supuse femeile. Astfel, când am ajuns la maturitate, am descoperit că aveam puține de învățat pe linie de feminism. Cel puțin la partea esențială. Mirarea mea era că alte fete, apoi alte femei, nu observau și ele acele nedreptăți cumplite. Aveam multe discuții aprinse cu colegele.

Dar nu m-am gândit că mă voi implica altfel în feminism decât ca o cetățeană onorabilă, implicată social. Așa că am făcut o facultate tehnică, mi-am dat doctoratul. Nu m-am gândit că voi scrie cărți feministe. Acum vreau să duc ideile feministe mai departe, feminismul trebuie să evolueze. E nevoie și de implicare politică.

2. Ce ne poți spune despre cartea pe care ai scris-o?

Cartea mea, de fapt cărțile mele... Aici încerc să promovez o carte în română, o carte de cirtici feministe. Dar eu am mai scris o carte de eseuri feministe în engleză. Și am început să scriu science fiction feminist. Am de ceva timp în plan un roman feminist.

Această carte cuprinde mai multe critici din perspectivă feministă a unor romane, unele science fiction celebre, dar și cărți de filosofie, filme, dar și câteva evenimente media cu impact asupra femeilor. Dacî stau să mî gândesc bine, deconstruiesc ceea ce mă deranja în copliărie. Și lucrurile stau mult mai rău decât vedeam eu atunci. Femeile chiar sunt absente din cultură, afară de calitatea de obiecte sexuale.

3. Cât de importantă este cercetarea pentru tine atunci când scrii o carte?

Cercetarea nu e importantă, e foarte importantă. Și nu se termină niciodată. Acum, după ce am cercetat ani de zile și am o bibilotecă imensă, fără a pune la socoteală și cărțile împrumutate, articolele, am în continuare idei noi și încerc să le dezvolt, să le introduc în noile mele cărți și articole.
4. Scriitorii sunt adesea asociați cu persoanele singuratice. Există vreun adevăr în asta?

Mai degrabă discretă. Nu-mi place publicitatea și asta nu e deloc benefic pentru cărțile mele.
5. Poate fi considerată o meserie activitatea unui scriitor?

O, da! E o meserie foarte grea, în care lucrezi tot timpul, chiar și atunci când te gândești că faci altceva. E o meserie care te acaparează. Mai mult, e un mod de viață.
6. Cum te-ai simțit atunci când ai publicat prima carte?

Prima carte? A cea carte a fost ”7000 Years of Patriarchy...”. E o carte de eseuri feministe, al cărui conținut e diferit de cel al acestei cărți în română. Cum m-am simțit? Stresată de copertă, stresată de tehnoredactare. Mă gândeam la cum arată, cum va fi receptată, mai puțin la conținut. Dar fără să fac eu nimic, am văzut că a început să se vândă. !Se vende! Știu că am trimis un email cu acest mesaj. Prima carte a fost publicată pe Amazon. Sincer, cum deja am spus, nu aveam emoții legate de conținut. Și se pare că am avut dreptate, are recenzii bune. Singura problemă e marketingul. Adică să ajungă la cine trebuie, restul e treaba mea...
7. Ai nevoie de un loc special unde să scrii?

Da, să fie lumină. În rest nu prea contează.
8. Ce reprezintă titlul cărții pentru tine?

Titul cărții arată că ea face parte dintr-o serie, 7000 de ani. Titlul e al unui roman pe care îl am în plan de ceva timp. E un roman feminist, sigur. ”7000 de ani” e o replică din roman. De menționat că patriarhatul nu ar avea chiar 7000 de ani, ci cam 6000.

9. Participi la evenimente literare? Dacă da, care a fost ultimul la care ai fost?

Am participat la multe lansări de carte. Doar cărților mele nu le-am făcut lansări, dar poate ar trebui s-o fac. Ultimul eveniment literar la care am participat a fost cel de lansare a cărții ”Creierul femeii și alți demoni”, o culegere de articole de Sofia Nădejde, la începutul anului 2020, înainte de declanșarea pandemiei covid 19. Sunt referiri la această carte în ”7000 de ani de patriarhat/Critici feministe”. Apare o critică feministă a acestei lucrări.
10. Este avantajat un scriitor cu un EGO uriaș?

Ego uriaș.... În niciun caz. Eu mă consider feministă, nu scriitoare. Scrisul e arma mea feministă. Și ca feministă nu am orgolii. E vorba de o datorie. Dar într-adevăr există feministe pentru care feminismul e doar un vehicul pentru propriul succes. Cam atât. Și ele, cum arată istoria, se tem de competiție. Interesant e că am văzut ostilitatea unora dintre ele și la noi. Am feministe din mediul academic în lista de prieteni pe facebook. Și am pagini ale cărților mele. Tocmai unele feministe, alături de unele misogine dure, nu au primit invitații de a aprecia acele pagini. De sprijin de la ele nu se poate vorbi.
11. Cu ce editură ai publicat cartea și de ce ai ales-o?

Această carte, precum și varianta în română a cărțil ”7000 Years of Patriarchy..” au fost acceptate de edituri din România. Prima a fost acceptată de Tracus Arte, editorul de atunci a fost imediat interesat. Motivul a fost că e ceva diferit în limba română. Am ales editura pentru că mai editase cărți feministe. Dar am ales să public pe cont propriu în engleză. Aîm crezut că voi avea mai mult succes așa. Am ales ca prima mea carte feministă în română să fie mai prietenoasă. Dar vor publica și eseurile și în română. Editura care mi-a accepat cartea despre care vorbim a fost tot una care publică feminism. Dar am ales să public pe cont propriu pentru pentru că nu mi-au plăcut condițiile. Și rămân cu un procentaj mai mare din vânzări.
12. Ce crezi că lipsește pieței de carte din România?

În primul rând feminism original. Încerc eu să umplu acest gol. Feminismul lipsește din societate, ceea ce foarte trist.

13. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

Cartea mea ”7000 de ani de patriarhat/Critici feministe” se găsește la Cărturești în format tipărit.

7000 de ani de patriarhat - Ioana Petrea (carturesti.ro)

În format electronic se poate cumpăra din magazinele Lulu, dar și în alte magazine ca Barnes & Noble, dar și altele, pentru cititorii din străinătate.

7000 de ani de patriarhat (lulu.com)

7000 de ani de patriarhat by Ioana Petra | NOOK Book (eBook) | Barnes & Noble® (barnesandnoble.com)

7000 de ani de patriarhat by Ioana Petra - Ebook | Scribd

7000 de ani de patriarhat von Ioana Petra - eBook | Thalia

7000 de ani de patriarhat Ebook au format ePub à télécharger - Ioana Petra (vivlio.com)

14. Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?

Urmează alte cărți feministe în limba română ți engleză. Să fie pe fază!

Continue Reading

Cine sunt antinataliștii și/sau cei care nu vor copii?

Sociologia nu e chiar știință ca matematica și fizica. Nu are predicții, cum ar zice Popper. Dar e un fel de cunoaștere, cum ar zice Sandra Harding. Și caută regularități. Și uneori le găsește. Nu întotdeauna, nu sunt generale, dar uneori sunt. E surprinzător cum se comportă oamenii în grupuri. Dar e surprinzător și cum se formează grupuri pe baza unor ideologii comune sau măcar a unor idei. Și mai ales cât de asemănător (sau ce regularitate există în acest proces) gândesc. Se pare că uneori oamenii au în comun mai mult decât ideea, au cauzele ei, care cel mai adesea sunt afective.

Așa și cu antinataliștii sau cei care nu vor copii, și vor să aibă un loc în societate cu această decizie. Ca și ateii vocali de pe net (și nu numai) e uimitor cât de similar gândesc (sau simt). Și mai uimitor e pentru cineva care ajunge la aceste idei (sau altele) pe criterii morale, raționale. Pentru că ei nu seamănă cu ceea ce te-ai aștepta să fie.

Antinatalismul e un curent filosofic care pune în centru ideea imoralității nașterii, a aducerii pe lume a unei ființe umane care n-a ales să vină pe lume. E imoral să aduci pe lume pe cineva care nu a cerut asta, mai ales că lumea actuală nu e chiar un loc drăguț. Dacă ești întrebată/întrebat la maturitate dacă ai dori să fii născut în lumea asta, nu știu cei mai mulți ce ar răspunde pe baza unui studiu, dar cunosc o mulțime de oameni care ar răspunde NU. Mai ales oameni care își pun întrebări despre viață, despre sensul vieții, fericire, știți acele teme filosofice banale. Sigur că nu există niciun sens în viață, sigur că viața e mai mult sau mai puțin suferință. Mai ales dacă nu te naști într-o familie cu bani și influență, atunci mai bine să nu te naști deloc. Și e de bun simț să nu te naști ca femeie în India, iar acele avorturi ale feților de sex feminin ar ptuea fi cumva morale din punct de vedere antinatalist. E viață pentru femei în patriarhat? Nu.

Da, pare de bun simț. Cum de bun simț nașterea pare imorală dintr-un alt motiv. În patriarhat, genul de societăți în care ne târăm noi, aproape toate femeile lumii, nașterea e unul dintre cele mai imorale lucruri. De ce? Pentru că femeile sunt obligate să nască. Religiile patriarhale, așa-zisa moralitate patriarhală (spălarea pe creier a femeilor în scopul preamăririi propriei sclavii) acordă femeilor un singur rol onorabil și o singură calitate: aceea de mame. Femeile sunt servitoare, ceea ce e de la sine înțeles, natural, munca lor fiind considerată aproape o resursă naturală inclusiv de filosofi de stânga precum Marx. Adică nu contează ce fac, nu merită recompensă pentru munca lor, bani sau apreciere. Nici măcar mulțumire. E ca și cum i-ai mulțumi pomului că face fructe sau albinei că face miere.

Și dincolo de asta sunt mame, lucru pentru care merită ceva respect, mai ales dacă nasc masculi. Această funcție fiziologică e singura apreciată de patriarhat. Aia e menirea lor, nimic altceva. Ceva natural e un merit, iar munca lor e considerată naturală! Și cine zice că patriarhatul nu e pervers? Și inteligent, aș putea spune, în perversitatea lui. E cea mai bună strategie de devalorizare a unei persoane. Tot ce face nu are valoare, și oricum trebuie să facă, e obligația ei, e natura ei. Iar a fi un uter cultivat e o valoare.
Și totuși, dacă intri pe orice grup antinatalist, indiferent de limba care se vorbește acolo, te frapează același lucru: moralitatea nașterii și a obligativiătții fizice a femeii de a naște prin interzicerea avortului (inclusiv în tările cele mai liberale ca Statele Unite), prin toată confiscarea corpului femeii și a sexualității ei (ca în țările musulmane, unde femeia nu are voie nici să aleagă numărul copiilor), prin obligarea ei să nască sau să aibă relații de supraviețuire tocmai prin marginalizarea și jefuirea ei (cum se întâmplă în lumea noastră). A fi tată în patriarhat, de cele mai multe ori, e unul dintre cele mai imorale roluri. Înseamnă să fii un fel de violator legal, unul care însămânțează o femeie care nu are de ales, chiar când pare că are. Cine ar alege să aibă copii cu Boris Johnson dacă ar fi livrator de pizza? Și acest individ are o grămadă de copii. La fel ca Trump. Sigur, gusturile oamenilor sunt diferite. Poate există și femei care i-ar vedea sexy și încântători, dar câte chiar ar vrea pe bune să aibă și copii cu ei? A avea un copil e mai mult decât o aventură de-o noapte, e mai mult decât să ai o relație cu cineva. Sunt femei (conștiente) care se tem mult mai mult de sarcină decât de viol. Dar conștiința propriei persoane și măcar a propriului corp nu e ceva ce înciurajează patriarhatul. Din contră, ar fi total contraproductiv. Culmea exploatării corpului femeii nu e violul, ci nașterea nedorită, de fapt în urma unui viol la care ea e obligată social și material să consimtă.

Da, numai că acest punct de vedere e vehement respins de membrii grupurilor de antinataliști sau oameni care nu vor copii. Din contră, acești oameni cred că femeile vor ele copii. Ele chinuie bărbații cu dorința lor de copii. Ele sunt amatoare de sarcini și alăptări, de distrugerea carierei, de discrimnare și marginalizare. De ce? Așa sunt ele. Instinctul din ele urlă să aibă copii. Inteeresant e câ aceste grupuri resping cu ură idei feministe. Ura și disprețul față de femeile cu copii e adesea principala temă de discuții pe aceste grupuri. Ele sunt ridiculizate ca proaste care nu înțeleg ce le așteatptă, alte femei au fantezii cu violența față de ele. Am văzut ceva de genul ”aș bate-o cu copilul peste gură”. Am fost expulzată dintr-un astfel de grup din cauza ideilor feministe, pentru că le-am luat apărarea acestor femei. Ele sunt vinovate, sigur, ele asupresc bărbații cu dorința lor de copii. Și încă mai sigur, patriarhatul nu există. ”Dacă mai văd o dată cuvântul ăsta, te dau afară”. Ziș și făcut!

De fapt, în aceste grupuri populația principală e formată din bărbați care nu vor copii, nu vor prea multe obligații, vor să-și trăiască viața, adică acei bărbați care au ajuns în raiul patriarhal, în care nu mai există decât drepturi, nu și obligații pentru bărbați Iar femeile de acolo, cel mai adesea, sunt femei care nu vor ele însele copii, vor să-și trăiască viața, dar care se tem al dracului de femeile care vor copii, deși neagă existența patriarhatului. Ele consideră că oferă bărbaților mai mult decât burta și niște ființe urlătoare care fac pe ele. Ele oferă liniște și distracție continuă, nu obligații împovărătoare. Atunci de ce mai e nevoie să umilească acele biete proaste, pe care oricum bărbații nu le vor, de care ei fug? Poate tocmai că știu că nu e adevărat, dar le e greu să recunoască. Da, realitatea e dureroasă. Iar pntru femei în patriarhat există puține roluri, adică în mare cel de mamă și cel de curtezană. Și doar primul e onorabil. Și bărbații pot să ajungă să-și dorească să fie tați...

Antinatalismul ar trebui să fie un curent feminist. Dar ca de obicei, ca și în Revoluția Sexuală, femeile nu sunt importante. Dar a aduce copii pe lume e imoral în primul rând pentru că de cele mai multe ori se întâmplă în patriarhat. Lumea în forma asta e cumplit de imorală, iar sistarea nașterilor din motive morale ar fi o modalitate de distrugere a acestei civilizații. Dacă specia nu vede alternative, atunci și a speciei.

Continue Reading

What about us? Despre maternitate în patriarhat

 

La târgul de carte Gaudeamus din 2019 am găsit o carte numită ”What About Us? An Open Letter to The Mothers Feminism Forgot” scrisă de Maureen Freely și apărută în 1995 la editura Bloomsbury. Despre ce era vorba? Despre mamele, a căror experiență, a căror viată este trecută cu vederea tocmai de...feministe. Sigur, mamele sunt discriminate în societatea actuală, patriarhală, cum însăși autoarea recunoaște. Există multe prejudecăți legate de mame, reduse, cum deja se știe, de opinia generală, la funcția lor de îngrijire a copiilor. Mamele nu sunt ființe sociale, nu fac politică, nu știu ce e în jurul lor, ele stau cu nasul în biberoane și scutece.

Dar Feeely nu aduce reproșuri patriarhatului, socieății, care discriminează mamele la fiecare pas pe care îl fac, eventual cu căruciorul cu copil, ci feministelor înseși. Bazându-se și pe experiențele personale de jurnalistă care a luat interview-uri unor autoare feministe cunoscute, Freely a obsrvat că acestea devalorizează experiența maternă, considerând-o nefeministă. Aceste feministe, susține Freely, aproape că strâmbă din nas când vine vorba de matarnitate. ”Vai”, par ele să spună sau chiar o spun, ”feminismul tocmai că vrea să elibereze femeile de această experiență, tocmai că dacă ești feministă vrei să arăți că poți să faci altceva, că maternitatea nu e tot ceea ce poți oferi societății”.

Freely pune o problemă interesantă. Și feministă, s-ar putea spune. Sigur, feministele ar trebui să sprijine și chiar sprijină mamele, propun legi pentru ajutorul mamelor, luptă pentru înființarea grădnițelor, creșelor, dar toate astea în primul rând pentru ca mamele să nu fie doar mame. Deși sunt unele curente așa-zis feministe care promovează ”naturalismul” și atașamentul strâns, de lungă durată, între mamă și copil, acel tip de parenting toxic, la modă acum. Mama nu duce copilul la creșă sau la grădiniță, e lipită tot timpul de el, e doar un apendice al copilului. Altfel i-ar afeca psihicul, dezvoltarea ulterioară micuțului.

Pe ce se bazeză înteligenții psihologi care vin cu astfel de idei nu știu. Ce știu e că în societățile tradiționale de vânători-culegători nu există boli psihice. Și acolo creșterea unui copil în acest fel e de neconceput. În Africa se spune că e nevoie de un sat ca să crești un copil. Iar mamele native americane, care încă mai au contact cu modul de viață tradițional, spun că ele nu ar suporta să facă ce fac albele cu copiii lor

Pe de altă parte, cum poate cineva să considere maternitatea ceva feminist? Maternitatea e acceptată și chiar prețuită în toate societățile, oricât de patriarhale ar fi. Iar cu cât societatea e mai patriarhală, cu atât maternitatea e mai prețuită ca singurul merit al femeii, ca singurul mod al ei de a se împlini. Cum ar putea feministele să fie pline de respect pentru așa ceva? Dacă e, maternitatea trebuie doar integrată în sistemul de roluri ale femeii în societate, fiind doar unul dintre ele, și nu cel mai important. Feminismul e despre a accepta femeile în societate în alte roluri decât cele tradițional patriarhale.

Dar experiențe recente m-au făcut să înțeleg de unde vine această dorință a unor femei, unele educate și culte, să fie atât de prețuite ca mame, să fie atât de dornice să aibă copii, să ridice pe piedestal experiența maternă. Iar în același timp, să fie atât de egoiste în maternitatea lor. Adică vorbim de femei cărora nu le plac copiii, nu le plac bebelușii, care sunt agasate în mod normal de plânsul unui bebeluș, de urletele unui copil mic, dar care consideră proprii copii, cel mai adesea nereușiți, ceva divin, iar nașterea și maternitatea cea mai tare experiență posibilă. O astfel de femeie îmi spunea că a resimțit nașterea ca o amputare, că nu suportă copiii în general, dar pentru al ei face o excepție. Priveam copilul enervant, cu probleme de sănătate, defecte fizice și de vorbire, genul de copil de care o femeie s-ar îngrozi să apară în mod nefericit în uterul ei. Sau genul de copil de care o mamă normală ar face glume...Să ne gândim la mama lui Maradona, care îi spunea că nimeni nu-l va iubi așa urât, mic și păros. Dar asemenea mame sunt comune. Nașterea nu amputează întotdeauna bunul simț.

Dar când o face, de ce o face? Pentru că maternitatea e tot ce le-a rămas unor femei în societatea noastră, esențial patriarhală, în care o viață un pic emancipată e un fel de premiu, de privilegiu. A duce o viață feministă e ceva foarte dificil, care necesită calități de tot felul, de la competență profesională până la abilități sociale, carismă, chiar aspect fizic plăcut. Societatea oferă foarte puține șanse și mai ales foarte puține roluri pentru femei. Când o femeie e izgonită din orice rol pe care și l-ar dori, lucru la care societatea noastră patriarhală se pricepe de minune, femeile se întorc la ceva sigur, la ceva ce ele scot de la naftalină și hiperbolizează: maternitatea. Și cum societatea actuală, dacă dă liber la ceva, dă la fetișizare, ele fetișizează aceastp experiență.

De exemplu, în știință, cum bine subliniază Evelyn Fox Kelller în ”Secrets of life: Secrets of death”, femeile pleacă din cercetarea științifică și din domeniile tehnice (Kelller este fiziciană) nu pentru că nu ar fi pregătite, ci pentru că mediul e foarte nepretienos cu ele (cel puțin în State și unele țări anglosaxone). Femeile sunt privite cu neîncredere, marginalizate, în final excluse. Femeile sunt descurajate de mici să urmeze cariere tehnice și științifice, încă din școală, apoi, dacă ajung să le urmeze, nu au parte de mai multă încurajare, ba din contră. Cum frumos descrie Jeffrey Eugenides în ”Intriga matrimonială”, într-un institut de cercetare biomedicală din America anilor 80, majoritatea cercetătorilor sunt bărbați, iar puținele femei care au acces în acel campus, sunt partenerele angajaților, ceea ce le aduce porecla de ”asistente de pat”. La noi lucrurile nu sunt chiar așa de grave, eventual în chirurgie arată similar, dar un tavan de sticlă există peste tot. Chiar dacă majoritatea cercetătoarelor sunt femei, directorul e bărbat. În politică se vede peste tot cu ochiul liber. Ca să ai succes cu adevărat, ca femeie, trebuie să ai niște supercalități sociale, amestec de determinare, încredere în tine, dar și autocontrol, pentru că prea multă agresivitate te exclude din start.

Pentru succesul în viața personală, oricât de precar ar fi, șansele sunt mici dacă nu arăți cât de cât aproape de standarde, dacă nu ai farmec și carismă. Și mai ales bani. Multe femei renunță destul de tinere la vise romantice. Și așa tezele sociobiologice, misogine și toxice, devin refugiul lor. Eșuează în relații care se pot numi oricum, dar nu romantice, cărora ele le găsesc rol de supraviețuire a bebelușului. Partenerul lor e doar ”tată la copil”, unul care le apară ”investiția parentală”. Dar de ce trebuie să fie neapărat tatăl biologic în acest rol? Sau de ce trebuie să conceapă copii cu partenerul? De ce nu își aleg cele mai bune gene, pe care ele le doresc la copilul lor? Pentru că progenitura are mai multe șanse să supraviețuiască dacă se implică tatăl biologic, vine argumentul. Adică numai tatăl biologic le ajută cu creșterea copilului, că un bărbat nu ar investi într-un copil sau are șanse mai mici să o fac,ă dacă nu sunt genele lui. Aceleași teze imbecile binecunoscute, dar neverificate, emise de niște masculi incompetenți, inculți, egoiști care se citează unul pe altul cu aceste inepții. Cum rămâne cu unii dintre cei mai tari bărbați din istorie care au adoptat copiii, care evetnual le-au urmat la tron? Cezar a adoptat copii, dintre care unul l-a ucis. Lui Augustus i-a urmat la tron Tiberiu, fiul soției dintr-o altă relație, cu care s-a căsătorit când ea era gravidă. Însuși Traian era adoptat, cum se știe. Nu discutăm cine i-a urmat la tron și de ce. Și până la urmă orice copil e adoptat de tată. Ca să nu mai discuttăm de faptul că instituția tatălui e una patriarhală. De ce trebuie să depindă supraviețuirea unui copil de tată? Copilul e crescut de sat, de comunitate, ceea ce până la un punct a devenit real și acum, când supraviețuirea unui copil nu mai e o problemă în Occident, inclusiv în România. Dacă nu e lăsat la părinții naturali, singurul pericol real în cele mai multe cazuri. Acum copiii instituționalizați într-o țară UE o duc mai bine decât cei săraci, cu probleme sociale care rămân cu părinții. 

Și apoi ce e aceasta investiție genetică? Are vreo acoperire reală, în condițiile în care înrudirea cu un cimpanzeu e atât de mare la nivel genetic? Adică dacă vrei să-ți aperi genele, să le perpetuezi, e suficient să adopți un pui de cimpanzeu, diferența e nesemnificativă. Diferența de înrudire cu membrii propriei speciei e aproape nesemnificativă. Și aici intervin alte probleme. Când se fac studii de înrudire între grupuri populaționale, sau chiar în familie (paternitate, ascendență), acei markeri de ADN sunt noninformaționali. Cu alte cuvinte, prezența lor nu se vede deloc în fenotip. Dacă vrei informații, gene care sintetizează proteine, e mai complicat. Și mai ales care să aibă o relevanță pentru valorile tale. Să luăm exemplul sosiilor. Sigur că sosia lui Kim Jong Un nu e din Scandinavia sau din Congo, dar nu e fratele, fiul sau chiar vărul lui primar. În concluzie asta cu genele e doar o scuză. De fapt e vorba de a aduce un străin complet necunoscut, despre care știm mai puțin decât despre orice persoană pe care o cunoaștem. în viața noastră. Despre ce e vorba? Despre simțul de proprietate. Apariția în uterul cuiva sau în uterul femeii cuiva (în patriarhat) dă unora dreptul de proprietate asupra unei ființe umane. Cum spunea Nietzsche despre căsătorie: e întemeiată pe instinctul proprietății și pe instinctul sexual. De fapt, la aceste femei, doar pe instinctul de proprietate. Cât de moral poate fi? 

Izolarea socială a femeilor, care sunt departe de rudele lor, de rețelele de susținere din societățile tradiționale, dar nu au șanse nici să reușească într-o lume patriarhală care cere mult de la femei pentru a nu le merginaliza groaznic, le îndreaptă pe unele femei spre ceea ce ar putea fi numit fundementalism matern. Așa ceva nu a existat niciodată, asesmenea fundamentalismului islamic, adică un cult al maternității ca plasă de susținere în fața eșecului personal și social.

Dar sentimentul asociat acestui rol nu e unul frumos, înălțător, ci egoist, feroce, respingător. Te face să te gândești la acea femeie al cărui copil a fost salvat de la înec de un bărbat care și-a pierdut el însuși viața în această încercare. Femeia cu copilul salvat nu i-a mulțumit măcar, ci a luat copilul și alerga cu el în brațe printre umbrele. Te face să te gândești la femelele de lei de mare care mușcă alți pui de lei de mare care nu au mirosul lor. E ăsta sentiment matern? Probabil ceea ce se numește sentiment matern e sentimentul din care a rezultat empatia pentru alți indivizi din aceeași specie, dar și din altele. Dar aici e vorba de altceva, e vorba de sentimentul de proprietate asupra unei unui act de identitate, un fel de unică asigurare contra ratării sociale și personale. Ceva ce include disperare cruntă, egocentrism și indiferență față de alții, ceva total nefeminist și toxic pentru societate.

Continue Reading