Reacție la conflictul din Israel și Gaza

 

Nereprezentarea reală a femeilor în politică e un fenomen general. Dar în anumite zone, femeile aproape nu există ca ființe sociale, ele nu au influneță reală asupra spațiului public. În aceste condiții, interesele lor nu sunt apărate, nici măcar cunoscute sau exprimate.

Politiciana și activista Ayaan Hirsi Ali a declarat în cărțile ei că niciodată situația femeilor din Afghanistan, de exemplu, nu a fost luată în considerare atunci când s-a propus problema unui război cu această țară. Ea era deputată oladneză după 11 septembrie 2001, când s-a decis începerea războiului contra Al Qaeda. S-a discutat despre multe aspecte, dar nu despre situația femeilor, vehiculată în spațiul public, dar care nu a contat la nivel politic.

Nici acum, când e vorba de ce se întâmplă în Israel și Gaza, situația femeilor nu e luată în seamă. Și situația femeilor e exact cauza crizei.

Societățile din zona Orientului Apropiat sunt puternic patriarhale. Islamul joacă un rol important, de fapt Islamul susține și adâncește o stare de fapt mai veche. Religiile patriarhale susțin patriarhatul, care le precede. Există societăți islamice matrilineale (ex. în Indonezia). Dar nu putem nega influența negativă a Islamului asupra situației femeilor, deși nu a fost așa de la început. Cum spune istoricul Tamim Ansari în ”Destin modificat/O istorie a lumii prin ochii islamului”, libertatea de mișcare a femeilor în Islam nu a fost mereu îngrădită.

Femeile și-au pierdut libertatea odată cu invaziile mongole și declinul Imperiului Islamic. Iar modelul de sechestrare a femeilor a venit de la vecinii persani și greci, la care era vechi, descris din Antichitate (v. Ioana Petra 7000 Yaers of Patriarchy)

Acum, în societăție ruarale din zonă, situația femeilor e dezastruoasă. În ”Arsă de vie!” de Souad și Marie-Therese Cunny, care descrie evenimente din Cisiordania, vedem cum fetele, dacă nu sunt ucise fără niciun regret la naștere, duc o viață de sclavie în familia de origine, în care nu se bucură de niciun drept, iar singurul lor rost, înafară de acella de a fi exploatate prin muncă, este cel de a fi vândute în căsătorie.

Vânzarea femeilor, de cele mai multe ori minore, înafară de tragedia pe caee o aduce ăn viața femeilor a căror viață sexuală e de fapt un viol în serie, fără dreptul la contracepție măcar, are și efectul de a crește violența și frustrarea în societate în geenral. Pentru că îngrădește dreptul femeilor, dar și al bărbaților la viață sexuală normală. Accesul la femei al bărbaților nu e decât prin intermediul cumpărării prin căsătorie, iar poliginia e acceptată. Astfel bărbații care își vor permite să cumpere femei nu vor fi de obicei foarte tineri. Foarte mulți bărbați tineri vor fi frustrați. Marginalizarea din acest punct de vedere, dar și din altele, va crește violența într-un sstem patriarhal cu ierarhii clare (Ayaab Hirsi Ali, ”Prada”, citând studii sociologice)

Să ne gândim că o societate în care jumătate din forța de muncă, cel puțin în unele medii, chiar dacă este exploatată prin muncă, nu este inclusă în sistemul economic, este una predispusă la săracie. Pe de altă parte, într-o societate săracă și fără șanse, bărbații tineri, cu educație precară, frustrați economic și social, vor fi o pradă ușoară pentru îndoctrinarea islamistă, dar vor și găsi o sursă de venit acceptabilă în meseria de mercenar. Societățile de subzistență, în care viața nu are mare importanță, în care nu există șanse reale de schimbare e situației prin muncă, sunt o pepinieră pentru activități teroriste și lupte de guerillă. În Occident, unde viața a devenit din ce în ce mai valoroasă, meseriile periculoase își găsesc mai puțini candidați. De exemplu, se profilează o penurie de piloți de avion.

Singura soluție reală pentru combaterea terorismului e emanciparea femeilor, care ar reduce sărăcia, dar și frustrarea și violența bărbaților.

Atitudinea de acum a Israelului, nu doar a teroriștilor Hamas, e de sfidare a intereselor femeilor și de ignorare totală a existenței lor.

Interesele politice ale femeilor sunt o viață mai bună, libertate, democrație și șansa le progres. Distrugerile, războaiele, răzbunarea, nu sprijină interesele femeilor. Există studii de psihologie care sugerează că bărbații dar nu și femeile (statistic), simt satisfacție în răzbunare, mai mult răzbunarea anihilează pe moment empatia (feriricea)

Femeilor Occidentale li s-a reproșat, și pe bună dreptate, că nu se implică în problemele femeilor care trăiesc în societăți în care patriarhatul îmbracă o formă foarte dură. Acum femeile occidentale au prosibilitatea să-și manifeste solidaritatea și să schimbe ceva. Un război, oricare ar fi, nu e în interesul a jumătate din populație, care e perdantă indiferent de rezultat. 

Bibliografie

Full article: Matrilineal negotiations with Islam (tandfonline.com)

Destiny Disrupted: A History of the World Through Islamic Eyes: Amazon.co.uk: Ansary, Tamim: 9781586488130: Books

7000 years: ...of patriarchy. Until the radical era eBook : Petra, Ioana : Amazon.co.uk: Kindle Store

Arsa de vie - Souad, Marie-Therese Cuny - elefant.ro

ttps://www.amazon.co.uk/Prada-Ayan-Hirsi-Ali/dp/9734685309

Continue Reading

Sexul inutil. Călătorie în jurul femeii de Oriana Fallaci

 

Oriana Fallaci, o scriitoare nonconformistă, e foarte cunoscută în primul rând pentru viziunea ei profund pro-occidentală. Oarecum controversată, Fallaci e de asemenea considerată (oarecum) feministă. Eu nu m-aș grăbi s-o numesc așa, cum nu m-aș grăbi să numesc feministă orice femeie care vorbește despre femei, indiferent cum. Dar având în vedere că există testul Bechtel în filme (referitor la scenele în care femeile vorbesc între ele și nu despre bărbați), că femeile sunt din ce în ce mai mult doar decorative, obiecte sexuale (în filme și nu numai), o putem încadra și pe Fallaci la feministe. Dacă una precum Camille Paglia sau Christina Hoff Sommers e feministă...

Cartea a fost publicată in 1961. E surprinzător, câte s-au schimbat de atunci. Și mai ales câte nu s-au schimbat...Duilio, operatorul cu care a plecat în această călătorie ”în jurul femeii”, era atunci foarte tânăr, avea 20 de ani, acum ar trebui să aibă peste 80 de ani. Având în vedere că e italian, are șanse mari chiar să fi atins această vârstă.

Citind această carte foarte interesantă, îți vine să speculezi de ce ea era o atât de mare suporteră a Occidentului. Pentru că ea chiar cunoscuse alte culturi. Și văzuse ce sunt femeile pe alte meridiane și paralele. Cartea începe cu discuția cu o prietenă cu carieră, care plânge nefericită pentru că, deși are succes profesional și un loc în societate, simte că, pentru că e femeie, aparține unui sex inutil. Aș fi putut să-i răspund acelei femei că discriminarea femeii nu e despre a avea carieră, chiar a câștiga ceva bani, ci despre accesul la puterea reală, politică, materială, culturală, poate și personală, adică sexuală. Femeile sunt excluse de la aceste resurse, de la împărțirea lor, iar îndepărtarea de carieră, afaceri, drept de vot, etc, sunt doar mijloace. Dacă aceste revendicări se vor împlini, patriarhatul va găsi alte mijloace de a tăia accesul femeilor la aceste resurse, adică la puterea reală din societate.

Călătoria, clar spre est, începe cu Turcia. Și culmea, turcoaicele păreau (ea zice ”sunt”) tare emancipate. Acolo în epocă era plin de femei culte, femei-soldat și chiar judecătoare. Descrie întâlnirea cu o femeie-ofițer de 24 de ani, pe care o descrie ca fiind urâtă, cu o față lată de țărancă. Cine ar mai putea scrie așa ceva acum? Această tânără locotenent era foarte apreciată de superiori. Dacă această carte e scrisă în 1961, călătoria având loc cu cel puțin un an înainte, probabil femeia respectivă era născută prin anii `30, mai precis prin 1936. Era cariera ei un dar al moștenirii secularismului și a luptei pentru emanciparea femeii promovată de Atatürk? Clar. Femeile din Turcia au avut drept de vot înainte celor din multe țări occidentale. Ce ar fi zis Fallaci să vadă câte femei au acum văl în Istanbul sau Ankara și cum arată politica lui Erdogan?

Dar aproape de Turcia, în Pakistan, situația e foarte diferită. Ajunge într-o țară musulmană tristă, la o nuntă. Vede cum e transportat un pachet inform, acoperit de țesături, pentru care existau atâtea nume.., Era o mireasă de 14 ani! Dar cel mai șocant pentru autoare (și pentru noi, care citim frecvent de femeile din Afganistan și despre crimele de onoare din zonă), nu era cum era tratată acea adolescentă de vârstă școlară, cel mai probabil analfabetă, ci mentalitatea femeilor de acolo. Ele nu se plâng cu situația lor cumplită, dezumanizantă. De ce plânge biata mireasă fără oprire când e introdusă în camera unde e pregătită pentru nuntă? Nu contează, și ele au plâns. Asta e viața! Ar vrea să trăiască altfel? Nu! E rău, dar poate că e mai bine decât la noi, în Occident. Lor li se pare extrem de plictisitoare și obositoare atitudinea femeilor occidentale, care trebuie să pară extraordinare ca să atragă bărbații, chiar să mintă pentru asta. Cum să investești atâta în imagine, în comportament? Recunosc că au un pic de dreptate aici...

Cât despre dragoste, nu știau ce e. Oricum, li se părea foarte aiurea. Singura poveste de dragoste pe care o știau și au reușit s-o povestească, cu multe poticniri, era una despre un singh (etnic indian nemusulman) care se îndrăgostise de o femeie musulmană. Se și convertise la Islam pentru ea, dar evenimentele politice i-au separat, și ea s-ae măritat cu altul. El a aflat acest lucru când voia s-o recupereze, nu a rezistat durerii și s-a sinucis. Ce ridicol! Cum să faci așa ceva când există atâtea femei? Așa gândesc...niște femei.

Cel mai interesant e că diferența de mentalități îi pune probleme și traducătorului. Când Oriana Fallaci îi urează miresei ”să fie iubită”, el traduce ”să îi dăruiești mulți fii!”. Era o urare cât se poate de bună. Dacă avea mulți fii, se reducea riscul repudierii, care se poate realiza foarte ușor din partea bărbatului: doar zicând de trei ori că divorțează. Câtâ sinceritate! De fapt te gândești că și la noi bărbații, cei mai mulți, tot ceva similar își doresc: sclavia femeii, domestică și reproductivă. Numai rușinea și un fel de mimetism social față de unele clase dominante, întămplător (sau nu) mai culte și mai sensibile, mai nobile, cum se spune. Dar cum se vede cu limitarea dreptului la avort, dar și a altor drepturi, cum ar fi cel de a studia sau a avea o afacere proprie, idealul celor mai mulți bărbați tot asemenea comportament e. Ei tolerează în Occident aparenta emancipare, poate și pentru că femeile produc mai mult mimând libertatea. O altă strategie de exploatare a femeii!

Mai departe, în India, dau de alte probleme. Deși multe femei sunt emancipate, multe dintre ele luptă pentru propriile drepturile și pentru cele naționale, femeile nu sunt întotdeauna ”fluturii de fier” cum sunt numite pentru tenacitatea lor. Sigur că ele, ca de obicei, s-au aflat și în fruntea luptei de emancipare națională. Aici ”revoluția sari-ului” e de menționat. De ce poartă atât de multe femei sari, veșmântul lor tradițional? E o formă de protest față de industria textilă britanică. Ele voiau să salveze manufacturile indiene. Ghandi spunea că ar fi reușit mai repede în demersul lui de eliberare a Indiei cu ajutorul femeilor. Sigur, femeile s-au ales cu același succes ca de obicei, ca la orice revoluție.

Ele erau în continuare discriminate, fiind și victimele predilecte ale sărăciei lucii. Mulți oameni, și mai ales multe femei, locuiesc pe stradă, iar multe dintre ele mureau în fiecare zi de holeră din cauza condițiilor mizere. Mentalitățile nu s-au schimbat prea mult pentru multe femei. Nici unele obiceiuri, interzise de coloniștii britanici, cum era sati, obiceiul de a se arunca în foc al văduvelor. Autoarea și echipa ei asistă la un astfel de caz. O femeie săracă încearcă să se arunce în rugul soțului, dar rudele o împiedică. Fallaci se gândește (cu voce tare) că trebuie să-și fi iubit mult soțul. Translatorul se miră de asemenea întrebare: ”De ce?” Adevărul e că aceste femei se aruncă în foc nu din rațiuni sentimentale, ci pentru că nu mai vor să trăiască, pentru că nu mai au niciun rost.

Deși legea văduvelor exista atunci, ele având dreptul de a se recăsători, acest lucru nu se întâmpla aproape niciodată. Între noi fie vorba, și Rabindranath Tagore a vorbit despre situația văduvelor, iar fiul lui, la încurajarea tatălui, s-a căsătorit cu una. Azilurile pentru văduve erau în timpul vizitei lui Fallaci extrem de triste. Unele dintre aceste nefericite avea 14 ani, dar nu voiau să iasă din casă, atunci când li se permitea. Fallaci se miră de această situație, având în vedere tinerețea lor, dar translatorul îi răspunde: ce să facă o văduvă? Asta mă duce cu gândul la o culegere de proverbe bengaleze de Amita Bosh. Unul sună cum așa: ”O femeie, dacă are hrană și un soț, nu mai are nevoie de nimic.” Ciudat, și multe femei indiene gândeau așa. Straniu pentru o femeie din Occident! Dar decăderea unei ființe umane care e învățată că nu reprezintă nimic prin ea însăși îmbracă forme bizare. În India văduvele nu aveau niciun rost, familiile lor nu le doreau. Social erau oricum moarte.

Călătoria continuă în China, unde patriarhatul îmbracă o altă formă. În China emanciparea femeilor a început cu mult înainte de comunism, odată cu Revoluția burgheză, dar e un proces care durează. Înainte de comunism, în Shanghai, (numit și ”Prostituata Orientului”) în bordeluri mureau anual peste 1000 de femei pe an, ucise în bătaie, povestește o scriitoare locală, de profesie medic, celebră în epocă. Chiar scriitoarea respectivă nu era imună la mentalitățile din propria cultură. Familia ei voia s-o lase să moară de foame după ce rămăsese văduvă prima dată, în 1947, după ce soțul ei, un general, murise. Familia urma să-i facă o boltă frumoasă, în curte, în amintirea miresei fidele.

În China, se spunea, comunismul a dat demnitate femeilor. Îmi aduc aminte de povești recente din China, unde femei din mediul rural erau salvate de comuniști de la familiile lor, unde erau sechestrate în casă. Era ceva mai rău decât comunismul, și nu orice fel de comunism, ci comunismul lui Mao, creditat cu cele mai multe victime umane, depășindu-l pe Stalin.

În Hong Kong, unde erau de asemenea mulți comuniști, lucrurile erau mai complicate...Oricum,femeile au câștigat pe ambele maluri ale râului care desparte Hong Kong de China după evenimentele istorice din ultimele decenii. Cele mai admirate femei din China și Hong Kong sunt surori: una e vicepreședinta Chinei, cealaltă - soția unui general din Hong Kong.

Până la venirea comuniștilor, practica legării picioarelor, o formă de tortură care dădea debilitate permanentă, făcută cu scopul oferirii de status femeilor din anumite clase, era încă prezentă. Și atunci, fetițele erau ucise la naștere, mai precis îngropate de vii. Nu a fost nevoia de politica unui singur copil pe familie ca să se ajungă aici. Mai precis, această politică, instituită decenii mai târziu de către comuniști, a restaurat o practică deja existentă din timpuri vechi. Ce ușor se pierd drepturie femeilor!

Ce a făcut comunismul în China? A adus drepturi egale cu bărbații. De fapt egalitatea era la modul vizibil. Oamenii de ambele sexe erau îmbrăcați la fel, ca în unele utopii, manifestau același puritanism, aceeași fidelitate totală care avea de fapt un scop mai înalt. Ceea ce ei numesc ”dragoste” e modul comun al cuplului de a servi partidul. Dacă o femeie știe că soțul ei e dizident, e obligată să-l denunțe. Sigur, căsătoria e despre copii, aia e ideea, să producă cetățeni care să servească partidul. Deși înainte soțul era numit ”cel din casă”, acum e numit ”cel pe care îl iubesc”, numai că... ce e la ei nu e tocmai dragoste, ce numim noi asta în Occident.

Mai departe, în Japonia, tradiția însemna aceeași mizerie pentru femei ca în China, unde Confucius ridicase la nivel de virtute ignoranța unei femei. Pe la 1900, femeile din Japonia nu aveau voie să lucreze. O femeie a fost aruncatî atunci în închisoare pentru că voia să lucreze. Femeile nu aveau voie la nimic din spațiul public, precum copiii sau retardații. Concubinajul nu era legal, dar în rest, femeilor li se cerea aceeași supunere triplă (tată, soț, fiu). Bărbatul putea divorța pentru nesupunere, cicăleală sau bârfă. Și în Japonia existau bordeluri, unde fetțtele erau date pe un sac de orez. Fetele erau ucise de familie dacă nu erau virgine, ceea ce se întâmpla și în China. Puteau fi ucise și dacă se plimbau cu băieți pe stradă sau dacă ieșeau după căderea serii. Nimeni nu a pățit nimic pentru asemenea crime. Familia puteau primi o mică amendă pentru că a îngropat cadavrul la marginea drumului.

Te întrebi: ce vor oamenii de la copiii? Cum mai poate pretinde cineva că ei sunt importanți pentru părinți? Importanți ca sursă de venit, marfă sau asigurare la bătrânețe. În cazul copiilor de sex feminin din Extremul Orient, străinii, unii veniți de peste ocean, au acționat ca niște salvatori.

Ca o concluzie, femeile sunt câștigătoarele războiului atât în China, cât și în Japonia. MacArthur cel urt le-a schimbat viața. Pentru occidentalele de atunci, exista complexul femeilor japoneze, care reprezentau practic un fel de ideal feminin (patriarhal). Numai că în realitate, femeile japoneze nu erau ceea ce se credea. Cum zice o americancă la final, toate femeile sunt, de oriunde, sunt la fel. Fără acea presiune la care erau supuse în societatea tradițională, japonezele nu mai sunt nici supuse, nici mereu zâmbitoare. Dar erau, cel puțin atunci, încă tradiționaliste. Adică se întâlneau cu bărbați occidentali la restaurant, dar își aduceau și frații cu ele.

Călătoria în jurul femeii continuă în zone surprinzătoare. În cea mai mare țară musulmană din lume, întâlnesc una dintre puținele societăți umane matrilineale (adică matriarhale). Locul unde era acea societate arată clar de ce aceste societăți au dispărut. Aceste femei locuiau într-o zonă nu doar foarte greu accesibilă, dar și în condiții foarte ostile. Temeritatea și forța lor e demonstrată exact de locația acestei comunități: o porțiune de junglă defrișată care i-a atras atenția lui Fallaci.

Într-o casă, trei generații de femei ascultă la radio și lucrează. Bărbații nu sunt acasă. Unde sunt? Cu mamele lor. Femeile din casă se amuză când află ce se întâmplă în culturile patriarhale. Într-o societate în care femeile seduc bărbații în pădure, apoi îi întrețin, e ciudat ca bărbații să aibă inițiativă. Cum să fie bărbații cei care seduc? Deși sunt înconjurate de societăți patriarhale, ele le consideră excepții. Nu știu ce e în lumea largă. Într-adevăr, patriarhatul chiar e caraghios, irațional, nenatural.

Pentru cei care cred că matriarhatul (societățile matrilineale) ar fi inversul patriarhatului, un obicei al femeilor din această societate indoneziană le-ar putea arăta o diferență esențială. Dacă în patriarhat fetele sunt obiecte de vânzare, atunci când sunt lăsate să trăiască, în matriarhat fiii contează. Femeile din această societate obișnuiau să iasă rar din comunitate. Principalul lor drum înafară era la...dentist. Dinții lor de aur, care atrăgeau atenția, erau de fapt un mod de economisire pentru fii lor. Procedeul era dureros, dar voiau să asigure un viitor fiilor. ”Ce să fac dacă Dumnezeu a vrut să se nască băiat? ” spune o femeie. Cu acel aur, băiatul va avea o zestre, cu care va putea găsi o femeie cu o proprietate agricolă frumoasă. Fii contează în matriarhat, nu ca fiicele în patriarhat. Totuși, concluzia ar fi că matriarhatul, dacă nu e ajutat de instituții, e ceva tribal...

Călătoria continuă în Hawaii. În căutarea ”femeilor fericite”, Fallaci vorbește cu multe femei locale, dar cele fericite, află de la interlocutoare, țin de trecut. Acel paradis fizic se pare că a fost un paradis și cultural. Dar coloniștii au distrus acea libertate sexuală de care vorbește și Darwin. Dar acum vechile obiceiuri erau doar o amintire de care femeile mai în vârstă vorbeau cu timiditate, ca despre un secret, dar și cu nostalgie. Ce copii frumoși se nășteau după un ritual în timpul căruia se schimbau partenerii!

Punctul final al călătoriei era Statele Unite. De fapt New York, că și Hawaii era deja în Statele Unite. dar cele mai interesante reacții vin de la americance; America anilor 50-60, deja cu femei de carieră, divorțate de două ori (cărora Fallaci le găsește vină pentru asta), seamănă al naibii de bine cu ce e acum. A propos de ce zic unii conservatori, ca de fapt lucrurile se înscriseseră pe acest făgaș iar apoi, cu discuțiile despre ele, ele au stagnat (referitor mai ales la drepturile civile)...

Ce e șocant e cât de puțin trăiau oamenii atunci. Femeile americance aveau cea mai mare speranțăa de viață - 73 de ani, ceea ce nu era valabil și pentru bărbații americani, care aveau șanse să trăiască mai puțin decât bărbații europeni. Fallaci pune această discrepanță pe seama femeilor, care îi stresau și îi epuizau prin muncă. Cum rămâne asta cu faptul că ele erau cele criticate pentru că își doreau carieră (ceea ce le făcea indezirabile pentru un bărbat, de evitat pentru Duilio), adică ele însele munceau? Era rău ca ele să muncească, era rău ca bărbații să muncească pentru ele! Tipic misogin!

Dar când spune că nu știe de cine î era mai milă, de femeile cu picioarele legate sau de cele singure, care plâng si se cred inutile, atunci poziția ”feministă” a autoarei e clară. Apoi atitudinea față de văduvele americane cu bani, care călătoresc și se duc la restaurant, se bucură de viață...Ceva scandalos, indecent aproape. Cum e posibil așa ceva, când văduele italiene sunt atât de sărace și umile? Tipul de gândire pe care îl avansa Dawkins când femeile occidentale se plângeau câ sunt discriminate, dar musulmanele nu au voie să iasă din casă fără văl...Pentru acest spațiu cultural, există o gândire rurală, în care femeile trebuie să muncească mult, să nu se distreze, să ses sacrifice, ca să fie respectabile. Adesea alte femei sunt cele care le critică.

Ideea care se desprinde din observațiile despre femeile americane emancipate e că de fapt războaiele mondiale, care au schimbat mentalitățile, ducând la emanciparea femeilor, au făcut asta prin dispariția fizică a bărbatilor, cărora femeile au fost nevoite să le ia locul. Adică ei nu ar fi dat puterea cu niciun chip, ca în expresia "doar peste cadavrul meu". Numeroasele văduve, numeroșii orfani, nepoții care nu și-au cunoscut bunicii, unchii etc, erau prețul plătit pentru ca femeile să-și permită să aibă carieră si să sufere pentru că sunt singure. Adică acea carieră nu le ajuta, ca în cazul bărbaților, să devină un magnet pentru bărbați. Pentru că femeile sunt văzute ca servitoare, nu ca stăpâne, nu ca persoane admirabile.

Tot ce e aiurea în povestea asta e că femeile suferă, dar suferă pentru că nu își pot manifesta comportamentul sexual, așa cum suferă și animalele. Dar daca prețul manifestării acelui comportament e jocul de-a sclavia, atunci mai bine nu. Nu există în femei, în femeile din niciun loc de pe pământ, acel instinct al supunerii, de care Fallaci vorbește la sfârșit. Lipsa lui ar fi ceea ce le-ar frustra pe americancele emancipate, dar tocmai descrisese că nici la japoneze nu există

Asta mă face să mă gândesc la râsul lui Nasser din Parlamentul egiptean din anii 60. Cum să faci femeile să poarte văl, cum îi sugerase liderul Fraților Musulmani? Atunci era hilar. Acum răspunsul e simplu: terorizându-le, ucigându-le, hărțuindu-le. Așa cum s-a întâmplat în toate țările unde femeile au arătat supunere. Râsul lui Nasser ar fi bun ca o încheiere la acest periplu.

Ce sunt femeile? Ce e lumea? Se poate vorbi de dreptate în lumea asta? Sunt femeile mai mult decât sexul inutil? De fapt nu e inutil, e sexul exploatat și ignorat. Ceea ce arată că nu valorea umană contează, ci puterea. Dacă mai era nevoie...

Continue Reading

Cica feminismul vindeca, zice directoarea de reviste pentru femei cu nspe nume, probabil niciunul al ei Alice Nastase-etc

 Cica Feminism for real! Asta cica e grup...Ce gluma buna! Acolo li se spune feministelor sa taca, daca nu au ce spune (desi au, in mai multe limbi), iar patriarhalele sunt ridicate in slavi. Alice Nastase si cate nume o mai avea, din cate casatorii, e celebrata ca mare feminista, desi a pastorit reviste pentru femei (feministe, probabil in viziunea ei). Poate si Hugh Hefner sau Larry Flynt sunt feministi de marca.

Cand i-am scris sa nu se mai pretinda feminista, sa se pretinda ce vrea ea (scriitoare pentru barbati, pentru gospodine etc), dar nu feminista, imi zice ca nu ma cunoaste si nici nu regreta. Iata raspunsul ei si ale mele:

Alice Nastase Buciuta

·

Ioana Petra, nu vă cunosc și nici nu regret. Aruncați cu acuzații fără nicio acoperire, exact aici, pe un grup al solidarității feminine. Să vă fie rușine pentru neadevăruri, dar mai ales pentru tonul nepoliticos cu care veniți aici, într-un sanctuar al ideologiei menite să vindece lumea.

ReplyShare2 d

Ioana Petra

Pai normal, de unde sa cunoasteti feministe? Daca era vorba de solidaritate, ati fi spus ceva care sa sune cam asa: "imi pare rau ca am pastorit reviste in care femeile au fost degradate. Acum vreau sa-mi rascumpar vina! Voi dona pentru cauze feministe. Voi promova feministe adevarate." Si acest post arata ca am dreptate. Obraznicia si cinismul femeilor patriarhale, care se pretind si altceva. Poate sunt unul dintre cadavrale pe care te-ai suit ca sa ajungi aici. Poate eu am regretul sa te fi cunoscut....Da, un sanctuar al ideologiei care vindeca lumea, dar cu sinceritate, nu minciuni si cinism. Si feminismul nu e psihoterapie sau sezatoare, e lupta, disputa de idei si nu numai. Dar greu pentru una cu nspe nume, probabil niciunul al ei. Cum se zice, pana te mariti (a cincea oara) iti trece!

ReplyShare7 m

Ioana Petra

Ce atac? Ce stiu e una, si pot dovedi. Apoi e ceva ce nu se stie si nu se vede? Pastorit reviste de degradat femei si cu nspe nume patriarhale. CUrat feminism!

Continue Reading

Bruno Reidal- confesiunea unui criminal

 

Filmul din 2021 e bazat pe mărturisirile unui seminarist, Bruno Reidal, în vârstă de 17 ani, care a șocat lumea la momentul respectiv prin uciderea în 1905 a unui copil de 13 ani. Jurnalul crimei, cerut autorului ei de către o comisie de psihiatri din epocă, aruncă lumină asupra acestui tip de crime, care s-au repetat de atunci în ultimul secol, dar care au fost adesea mistificate în scop politic.

E o crima care amintește de lumea de azi. Când scriu aceste rânduri, cu o zi înainte, în Belgrad, un copil de 13 ani, bun la învățătură, a ucis prin împușcare mai mulți colegi și un paznic de la o școală dintr-un cartier bine cotat. Ce s-ar fi spus acum dacă Bruno ar fi fost musulman? Dar dacă elevul din Belgrad ar fi fost albanez sau bosniac? Ce gândește cei care comit aceste crime? Bruno Reidal rămâne în istorie prin radiografia sentimentelor legate de acest tip de crime. Un alt document cu o funcție similară este testamentul lui Pekka-Eric Auvinen, un elev de 18 ani care a împușcat mai mulți colegi și membri ai personalului de la liceul unde învăța, lângă Helsinki, în 2007. Cele două crime sunt motivate de idealuri mai înalte, chiar dacă opuse. Reidal are o motivație religioasă, pe când Auvinen se consideră un selector natural, agent al darwinismului social.

Bruno Reidal era fiu de fermieri din Franța. Nu era bogat, dar era bun la școală. Părinții lui erau violenți cu el, mai ales mama. În timpul unei confesiuni, preotul îl întreabă dacă i-ar plăcea să devină preot. Bruno se simțea deja vinovat pentru practicarea masturbării, considerată un mare păcat. Preotul nu a realizat cât de mare era problema de conștiință a lui Bruno, și a trecut cu vederea păcatul. Și mai ales nu a realizat că Bruno fusese abuzat sexual. Filmul lasă să se înțeleagă că inițierea sexuală era opera unui cioban care l-a învățat pe copilul trimis singur cu oile practic cum să procedeze. Plăcerea a dat dependență.

Bruno s-a înscris la seminar, cu ajutorul unei burse oferită de o persoană bogată. Acolo s-a confruntat cu diferențele de clasă socială, mulți dintre colegii lui fiind înstăriți, bine îmbrăcați, cu o altfel de educație. Acolo a renunțat la masturbare, dar trebuia să facă față altor probleme, cum ar fi recuperarea materiei la discipline pe care nu le studiase în școala de la țară, unde era cel mai bun. Cu mari eforturi, care îl aduc la epuizare, Bruno reușește să recupereze, chiar mai mult, să se claseze la multe materii pe primul loc. Pentru că era foarte inteligent. Dar asta nu-l scutea de marginalizare la seminar. Valorile răsturnate ale societății, care prioritizau situația materială și socială în fața talentului personal, au o mare pondere în tragedia care a urmat. Adolescent, obosit de eforturile intelectuale, dar mai ales de povara incredibilă a vinovăției, clachează. Povestea este despre marginalizare, talent și strălucire, dar și despre lipsa de înțelegere și empatie.

Bruno nu era ceea ce se cheamă un om rău. El admira alte persoane, își admira colegii frumoși și educați, chiar dacă erau bogați. Se întoarce acasă în vacanță, unde își reia preocupările tradiționale, umblatul pe câmpuri și pe dealuri, eventual cu animalele. Acum, cu toate eforturile, nu se mai poate ține departe de viciu. Sentimentul de vinovăție devine insuportabil, îl îndeamnă la sinucidere. Dar știe că sinuciderea e cel mai mare păcat. Dumnezeu nu l-ar ierta. Dar își poate comuta pedeapsa pe crimă, adică a ucide o altă persoană. Trebuia să ucidă ceva ceea ce el iubea. Și avea astfel de sentimente pentru unii colegi de la seminar. Își dorește să-l ucidă pe Blondel, colegul frumos și bogat cu care se întâlnește și cu care petrece ceva timp în natură, dar nu reușește. E foarte dezamăgit din cauza asta. Nevoia de a ucide, pe care o simțise prima dată cu ani în urmă, când văzuse tăierea unui porc, devine foarte puternică. Dar acum era altceva, era un fel de mântuire de vina care îl strivea. Întorcându-se acasă, îl întâlnește pe François, un copil pe care îl cunoștea. Reușește să-l ucidă. Scena e foarte puternică, micul François e decapitat. Cum se vede, nu a avut nevoie de arme.

Cum ar fi fost dacă Bruno nu ar fi fost catolic? Cum ar fi fost dacă sinuciderea nu ar fi fost un păcat mai mare decât crima? Dacă masturbarea însăși nu ar fi fost un păcat? Pentru un ateu, toate astea sunt de neimaginat, iar singura greșeală dintre toate e uciderea altor persoane. Toxicitatea religiei e evidentă în acest caz. Ce fel de valori morale poate transmite o religie care aruncă piatra culpabilității pe un copil care se masturbează? Ce fel de religie poate considera un păcat o plăcere naturală care nu aduce suferință nimănui?

Interesant e cum un tânăr atât de inteligent ca Bruno să nu aibă spirit critic și să respingă aceste idei toxice și iraționale. Bruno era inflexibil, fanatic. Un seminarist, la fel ca Stalin. De fapt, conform studiilor, cele mai multe crime sunt în numele unor idei și adevăruri. Ce s-ar fi întâmplat dacă Bruno ar fi crescut, ar fi reușit să evite această crimă, ar fi devenit un adult cu educație? Ar fi fost probabil atras de fascism? De comunism? De o utopie totalitară?

După crimă, imediat Bruno se duce și se predă poliției. E arestat, iar un polițist îi critică aspectul fizic. Să fi fost și asta un motiv de complexe? e mai frumos ca el și în starea în care e. Bruno era și foarte scund, avea 1, 62 m, cum reiese când este arestat.

În închisoare, o comisie de psihiatri îl roagă să își scrie jurnalul, cu toate motivele care l-au determinat să ajungă la acea faptă abominabilă. Întrebarea firească e dacă Bruno chiar a spus adevărul pe de-a întregul, dacă nu a vrut să flateze comisia condusă de Alexandre Lacassagne, fondatorul antropologiei criminaliste, prin ceea ce voia să audă. La întrebarea dacă regretă ce a făcut, Bruno răspunde că nu. Micul era arogant, îl sfida. Cine nu a cunoscut în copilărie și adolescență acest sentiment? Și oricum, lumea l-a tratat cu o totală lipsă de empatie. Oamenii nu au înțeles suferința lui. Dezamăgirea unui fanatic, care încă mai credea în valorile religiei în numele căreia comisese o crimă.

O altă întrebarea interesantă era despre sexualitatea lui. Nu știa dacă se simțea atras de fete sau de băieți. La întrebarea dacă s-a gândit vreodată să ucidă o fată, răspunsul e nu. El voia să ucidă ceea ce iubea, dar sentimentul era abstract, se referea la strălucirea umană, fără legătură cu sexul persoanei și fără legătură cu plăcerea sexuală în general. Crescuse cu băieții, văzuse toate astea la băieți. Ce e sexul și orientarea sexuală?

Jurnalul, scris pe 9 caiete, devine material de studiu și de publicat pentru psihiatri. Numele din film sunt schimbate conform acelor publicații, pentru anonimitate. Bruno Reidal se numea de fapt Jean-Marie Bladier, iar François era Jean Raulhac. Numele localităților sunt de asemenea schimbate. Concluziile științifice ale acestor rapoarte ar putea fi cele mai interesante. Oricum, pe baza lor, Bruno a fost internat într-un spital psihiatric, unde a murit de tuberculoză la 30 de ani. În jurnalul lui se arată nostalgic față de timpul petrecut la seminar, cea mai frumoasă perioadă din viața lui.

Povestea lui Bruno Reidal e povestea tristă a unui copil singur, abuzat fizic și sexual, marginalizat. E despre durerea singurătății adolescenței. Bruno nu era mai rău decât alții, care aveau mai multă putere, și care nu ajunseseră la acele stări de disperare. Nu îl putem compara cu personajele din ”Portocala Mecanică”, inspirate și ele din realitate. Totuși, observația feministă conform căreia principalul punct comun al acestor criminali juvenili sau ucigași în masă e că sunt de sex masculin e de notat. Sexul masculin e asociat cu violența și incapacitatea de adaptare la societate, fie ea și patriarhală. Sau mai ales, dacă e patriarhală/

Povestea din spatele filmului e și ea foarte interesantă. În rolul principal joacă un tânăr actor foare talentat, Dimitri Doré, un copil adoptat din Letonia, probabil de origine rusă, care a fost acrobat în copilărie. O soartă mai bună decât personajul lui, într-o lume cu mai multă empatie...

Continue Reading

Femeile patriarhale nu pot fi feministe

 

Feminismul de acum nu mai e feminism. Adica incearca sa dea o identitate femeii medii, gospodinei, mamei, dar si femeii patriarhale. Femeia medie, mama, a fost recunoscuta in orice societate de cand exista umanitatea. Femeia patriarhala e recunoscuta si ea in societatile patriarhale. Feminismul a aparut pentru ca femeile sa fie vazute altceva, sa aiba acces la putere, la activitati rezervate doar barbatilor. E un nonsense sa numesti feministe femei care ar fi fost acceptate tot timpul. Feminismul e infectat nu doar de barbatii care se vor femei, ci in primul rand de femeile patriarhale si medii, multumite si acceptate in orice societate umana, care se vor feministe, desi ele nu se revolta de nimic, nu contesta nimic, niciun rol, nicio ordine sociala. Organele genitale nu te fac feminista, si nici functiile reproductive sau gestionarea si vanzarea lor, ci faptul de a contesta sa fii acceptata doar pentru ele, sa fii redusa la ele. DIn pacate, femeile puternice sunt acceptate in domeniile rezervater prin coruptie patriarhala doar barbatilor numai in situatii de criza. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, femeile au fost programatoare, muncitoare in domenii strict masculine. Au existat piratese capitani de corabii, femei capitani de haiduci. In general, doar femeile patriarhale sau medii au recunoastere pentru functii reproductive. Acum traversam o asemenea perioada de acalmie, in care feminismul e in recul.

Continue Reading

Studii de gen sau studii despre femei?

 

Studiile de gen nu sunt ideologie de gen, spun unii. Da si nu. Ce nu se spune intr-o tara în care practic nu e feminism e ca acele studii de gen se numea inițial studii despre femei. Pentru ca femeile au fost excluse din istorie, filosofie, neglijate chiar de medicina. Era ceva extraordinar pentru societatea umana, mai ales oentru femei. Numai ca patriarhatul, ca de atâtea ori în istorie, a contraatacat. Adică a găsit o bresa pentru a submina feminismul. Studiile de gen chiar au ajuns sa fie infectate de ceea ce unii numesc " ideologiie de gen", dar feministele numesc "ștergerea femeilor". Adică genul (aspectele culturale legate de sex, diferite în diverse epoci și culturi) contează. Singur ca la originea acestei ideologii sunt niște autori de pseudostiinta. Tot ce au spus ei s-a dovedit catastrofic. Dar se merge înainte. Pentru ca se vrea. Femeile sunt prinse în vechea dilema " ce e mai rău: pestele sau misoginul?" Misoginul e tradiția patriarhală. Care spune ca femeile sunt din naștere inapte pentru multe activități bine cotate social (dacă întra acolo multe femei cota acestor activități scade). Noua ideologie (pestele psihopat) zice ca femeile nu exista. Dacă oricine se îmbracă în fusta, se rujeaza, se cocoata pe tocuri, e femeie ( gândire de cel mult 4 ani), atunci femeile nu exista practic. Nu studiile de gen ar trebui sa fie " studii despre femei". Și asa sa le rămână numele

Continue Reading

Răspuns pentru Mirel Palada cu titlul lui misogin despre feminizarea societății

 

Pentru că nu am prejudecăți, pentru că nu mă sperie înjurăturile, pentru că sunt o fanatică a libertății de expresie, am ascultat podcast-ul lui Mirel Palada numit sensibil ”Pizdificarea societății”. El specifică faptul că nu e nimic misogin, titlul vrea doar vrea să atragă atenția. E vorba de sociologie pură. Chipurile.... OK, dar dacă nu era misogin, atunci trebuia ca titlul să dea un semnal de speranță, nu de îngrijorare sau dezamăgire. Ar fi de bine, nu de rău, în acest caz.

Numai că...dincolo de niște bibliografie interesantă, cum ar fi o carte a lui Norbert Elias din 1939 ”Über den Prozeß der Zivilisation”, aceleași clișee de tip Jordan Peterson....Nu mă așteptam la altceva, dar i-am dat o șansă, deși între timp aflasem lucuri interesante din CV-ul (cazierul ) lui...Acum caut cartea lui Elias, prefarabil în original, dar cred că mesajul e încă mai vechi. Și Nietzsche vorbește de ceva similar cu o jumătate de secol înainte. Încă și mai plastic, povestește despre Socrate ca despre un produs al acelei degenerări a societății care apare la apogeul unei civilizații. Atunci apare decadența, sofisticarea, dar și o lipsă ciudată de agresivitate și pasiune. Socrate cel urât și gay era un simptom al acestei decăderi. Dar Socrate era și o culme a moralității și înțelepciunii, spun contemporanii lui. Numai că Nietzsche prefera vitalitatea unei societăți flămânde aflată în ascensiune.

Palada critică lumea de acum, în care diferențele între sexe se șterg (în mod forțat și cultural, zice el). Numai că, susține sociologul, biologia nu e de ascuns. Ea iese la iveală. Și uite, în Ucraina, se vede. Războiul, o treabă masculină, rămâne așa ceva. Și acolo vezi mai mulți bărbați luptători, nu femei, asta ar fi dovada.

Îmi pare rău pentru domnul Palada, dar exemplul nu e tocmai inspirat. Nu știu să existe vreo lege de mobilizare obligatorie pentru femei. Dar știu că armata ucraineană conține un procentaj mare de femei. Pozele cu femei care luptă împreună cu frații sau tații lor, chiar în locul fiilor lor uciși, sunt deja comune. Recent am văzut fotografia unei suedeze care venise să lupte în Ucraina. Poate nu ar fi la fel de multe femei luptătoare ca și bărbați, dacă armata nu ar fi obligatorie, dar proporția se vede bine în tările unde armatele sunt din profesionști.

Că masculii sunt mai puternici la specia noastră, iarăși e ceva incontestabil. Iar feministele radicale sunt ultimele care ar putea contesta așa ceva. Participarea bărbaților în sporturile feminine e un abuz incalificabil. Da, bărbații aleargă mai repede, au mai multă forță. Dar atenție, există și excepții. Nu înoată mai repede, cel puțin pe distanțe lungi. Iar la gimnastică femeile campioane la femei sunt campioane și la bărbați. E iarăși ceva știut.

Dar acum, când forța fizică nu mai contează atât de mult în război, bărbații sunt trimiși pentru că sunt..mai dispensabili. Poți să spui că e biologie. Ei nu sunt atât de importanți în reproducere, educarea copiilor și nici în societate. E nedrept, dar un economist ar spune asta fără rezerve. Femeile produc mai mult în orice societate. Că produc degeaba în ce le privește, e altceva. Adică nu sunt recompensate prin bani și succes. Dar și cei mai mari misogini sau cei mai mari psihopați (cei care ne conduc) nu pot contesta asta. Și ăștia își știu interesul. Sclavele sunt mai importante.

Dar femelele (femeile) sunt departe de a reprezenta ”domesticirea”, chiar dacă patriarhatul le-a impus viața domestică. Palada ar trebui să facă diferența dintre agresivitate și violență. Violența e agresivitatea manifestată. Cu bătaia, adică. Dar agresivitatea poate consta și în posturi, gesturi, iar la om, în limbaj, la care femeile se pricep foarte bine. Și femelele de mamifere și păsări sunt departe de ceva blând. Păi chiar Lorenz vorbește de agresivitatea unei rațe, care își ataca violent adversarii, apoi se apropia de ”soț” ca s-o apere. Femelele, la multe specii, sunt mai mici și mai puțin puternice. Pentru că ele nu se luptă pentru putere, adică admitere în grup, ca masculii. Ele nu trebuie să fie angajate în niște lupte dure. Pentru că, așa cum am mai spus-o, societatea e a femelelor cu pui, masculii sunt tolerați acolo. Dacă sunt...
Femelele de șoarece, și ele ușor mai mici, sunt foarte dure cu masculii. Dacă sunt închiși în cuștile lor, fie ele și în călduri, îi bat rău. Femelele sunt mai vioaie, mai active decât masculii. Cine ar fi crezut? Cine a văzut de ce sunt buni pe bune bărbații.
La om, în timpul Revoluției Franceze, femeile erau foarte vocale în acele adunări, din care au fost excluse la un moment dat. Tocmai din acest motiv. Că bărbații nu aveau chef să împartă puterea cu femeile e adevărat. Dar că femeile, dacă nu sunt amențitate cu violența, înfruntare din care clar ar pierde, sunt foarte combative, e iarăși adevărat. ”Pizdificarea” ar fi orice, dar nu domesticire. Ar fi competiție dură, vigilentă. Dar cu mai puțină violență. Pentru că femeile, deși ele însele foarte agresive, știu când să se oprească. Au un control comportamental mai bun. De nebunia și iraționalitatea bărbaților se poate profita foarte bine la război, ceea ce se știe cum se știe și de utilitatea psihopaților pentru armată.

Poate da, dacă femeile ar avea puterea, ar fi mai puține războaie. Oricum, probabil ar fi altfel. Nu ar fi războaie doar de flexat mușchi, stilul de reglare de conturi (a se citi ierarhie) între masculi. Ar fi războaie din care să știi că ai de câștigat cu o probabilitate mai mare. Și războaie date de principii probabil ar fi mai multe.

În timpul războiului din Ucraina am auzit mai multe femei care voiau ca ucrainenilor să le fie date arme eficiente sau care erau de partea unui atac de pedepsire a agresorilor. Dacă observația asta nu e susținută de date științifice (îmi aduc aminte cum cineva povestea că a auzit niște bătrâne vorbind de cum l-ar ucide pe Puțin), faptul că femeile lider (reginele) au mai puține războaie, dar sunt mai eficiente în a acumula teritorii e susținut de studii. Și Puțin o admiră pe Ecaterina cea Mare, o campioană a achizițiilor teritoriale.
Ce se întâmplă acum în Ucraina e de fapt dovada lipsei de ”pizdificare” a societății. Adică a teroarei patriarhale, de fapt face oamenii foarte docili. Prin frică. Patriarhatul se bazează pe frica de forță și de amenințarea cu forța. Și pe obediența oarbă. Sistemele patriarhale sunt obediente (vezi armata, poliția, biserica). Tot aceste societăți oferă multe taboo-uri sexuale. Pudoarea e ceva patriarhal. Câte reprezentări sexuale sunt în Arabia Saudită și Iran? Câte în cultura cretană matriarhală? Și o altă societate ”pizdificată”; kabilii. Era o societate matrialineală foarte războinică (mai multe în cartea mea 7000 Years of Patriarchy). Cum ar arăta o societate ”pizidificată” tehnologic, de asemenea în cartea mea ”Născut pe 8 Martie”.

Natura umană ”civilizată”, dar nu numai , e ”pizdificiată”. Societatea e a femelelor (femeilor). Și ca masculii să fie admiși, ca să reziste acolo pe termen lung, trebuie să se ”pizdifice”. Cum arată porumbeii și lupii? Deosebim sexele? Și la noi, cu cât o societate e mai egalitară, cu atât dimorfismul sexual e mai mic. Și o societate sofisticată nu are cum să fie altfel. Sigur, nu ne plac bărbații pufoși cu gleznuțele la vedere. Dar să-i întrebăm pe ei ce vor. Cum arată studiile pe societățile matriliniale, bărbații de acolo au o mare rezistență de...a deveni patriarhali.

Să nu avem grijă că nu are cine lupta acum. Grija noastră e să stopăm mașinile să participe la război, să nu producă dezastre încă mai mari decât au arătat că pot produce în secolul XX. Dar din păcate, societatea nu e încă suficient de ”pizdificată” pentru asta.

7000 Years of Patriarchy : Petra, Ioana: Amazon.de: Books

Născut pe 8 Martie (lulu.com)

Continue Reading

Despre colonialism comparat

 

Raspuns la podcast-ul lui Catalin Moise despre colonialism 

Puține lucruri neștiute! Afara de faptul ca populatiile autohtone, atât din America de Sud, cât si din Nord se decimau intre ele ca naiba. Adică acolo s-au distrus popoare înainte de venirea europenilor. Pentru europenii erau alții, diferiți, care făceau ce se face, poate altfel. nnu se vedeau pe ele însele ceva special, nu aveauo conștiință continentală (v. ”Capcana lui Tucidite” de graham Allsion). Nimic despre asta în acest podcast! In America de Sud, intrigile din cadrul elitelor marilor imperii (aztec si maiaș) au dus la alianțe cu spaniolii. Când au văzut despre ce e vorba, noii aliați au regretat, dar era prea târziu.

Cât despre popoarele africane, unii lideri locali vindeau proprii cetâțeni. Acolo și acum, mai ales în Vestul Africii, unde era ”mina” de sclavi, și acum oamenii se tem să afișeze bogăție, inclusiv un acoperiș de tablă, pentru că acolo se spune că dacă te-ai îmbogățit, ai vândut pe cineva, adică o rudă. Ni se pare cunoscsut? Da, din Biblie.Despre vânzarea rudelor la rudele noastre din Orientul Mijlociu avem ca sursă însăși Cartea Sfântă.. Deci rautatea umană e peste tot, culturi ale războiului și urii (patriarhale) existîă și ele fac ce știu cand nu e frica de lege.

Cine erau acei desperados, care au facut ororile în America? Păi se știe, pentru noi le spune și numele. E îngrozitor ce au ăacut! Dar noi trebuue să știm că așa pot să facă un anumit stil de oameni, că istoria e plină de fapte de-ale lor. orice criminaist ar fi avertizat în privința lor. Rasa victimelor nu contează. Câte culturi și câte crime au fost făcute acasă în Europa în mii de ani! Mai știm ce era inainte de venirea indo-europenilor în Europa? NU prea...Cât despre iscusința la crime, și alții se pricepeau. Ce făceau mongollii se știe, inclusiv pe teritoriul României de azi au fost munți de capete. Ce au făcut cruciații cu albii din 4 orașe din Orientul Apropiat e similar cu ce au făcut cu nativii americnai: i-au pus în frigare sau i-au făcut supă, depinde de ce preferau, copii sau adulți. Ce făceau la noi turcii?

Păi e ca dracu sa vorbesși de colonialismul occidental fără să vorbești de alte imperii ale epocii. Imperiul Otoman stăpânea mare parte din Europa și la fel a condamnat acele teritorii la subdezvoltare.

E vorba de sociologie, de oameni, de relații politice. În perioada colonizării Amricilor, in puterile așa-zis coloaniale aveau loc războaiele Renașterii și erau arse vrăjitoare și eretici. Accentul ar trebui pus pe altceva. Dacă existau bons suavages, probabil, da. Existau unele culturi bune. De ce? Asta e întrebarea și despre asta ar trebui să fie diiscuția. Un scriitor român de sf inverseaza situația. Aztecii ajung în Spania. Și ce se pricep la crime! Problema e mai adâncă și despre ea trebuie vorbit, nu să facem clasamente ale crimelor istorice. Deși da, până la urmă răul occidental ar fost mai mic. Ce e in Iran, ce a fost in Libia dupa ce aceste țări s-au scuturat de rău? Ce e in Africa? Venezuela? Să vorbești de libertate e mai bine decât să n-o faci…Apoi, la un moment dat se vorbește despre cum erau educați micii indieni din India să se creadă inferiori europenilor. Oricum erau obișnuiți cu sistemul casttelor, aveau de ce le lega discriminarea. Și nu prea era eficientă. Pentru cine a citit ”Gora” de Rabindranat Tagore ( o fi fost englez?) a văzut de ce. Europenii măcar au interzis sati, deși da, au genociduri la activ. Dar nu aceiași,sigur.

Dar cine erau Occidentalii ăia? Un cuvânt despre Rusia să aud și eu! În această țară erau 8 forme legale de sclavie în perioada numită Iluminism. Puțin s-a scirs despre asta, chiar de către cei care au fost sclavi. Blonzi cu ochii albaștri, suedezi, estonieni, finlandezi, ce se nimerea. Rasa asta chiar e celebră în rolul ăsta. În arabă există și acum un termen înrudit cu ”slav” care desemnează sclav blond cu ochii albaștri. Rusia, care a exterminat cât a putut rude ale nativilor americani, dar nu numai, e și singura țară care își păstrează și acum coloniile. Pentru cine nu știe, chiar acum e un război la noi la graniță, legat de neocolonialism. O țară indrăznește să iasă din sfera de influență a Imperiului Rus, și uite ce pățește!

Iarăși, deși vorbește foarte bine românește, domnul cu podcastul nu știe istoria recentă a țării în a cărei limbîă se adresează. A auzit domnia sa de comunismul impus cu tancurile? De condamnarea la sărăcie și sclavie timp de decenii a zeci sute de milioane de oameni? Unii încă nu au scăpat. Parcă m-aș duce mai degrabă în Ghana sau Botswana (democrații) decât în Coreea de Nord sau Venezuela. De fapt nu suportă comparație.

Colonialismul occidental a fost o crimă istorică incalificabilă. Nu există scuză sau justificare pentru așa ceva. Despre sclavie ce să mai vorbim? Nu se poate spune că a fost ceva bun în asta. Nu vorbim despre bine și rău, ci despre rău și mai rău. Diferența dintre occidentali și alții a fost eficiența. Din toate punctele de vedere. Putea fi încă și ,mai rău, cum se vede. Oare cum au reușit europenii să cplonizeze Africa, numită și ”cimittirul Eiuropenilor”? O descoperire de pe alt continent, a unor alte populații, a dus la vindecarea unei boli: malaria. Arborele de chinină a modificat speranța de viață a albilor în Africa și în alte zone.

A vorbi despre răul absolut al omului alb occidental, în opoziție cu alții, doar victime, e o mare simplitate psihologică, de genul ”marele salt înainte” al lui Mao. Nu facem cuptoare în curte, nu ucidem vrăbii și tăiem răul, adică o să fie bine. Trebuie să vedem rădăcina răului. Iar a vorbii despre colonialism și exploatarea economică prin sclavi în coloniile occidentale e o mare nedreptate istorică, în special față de femeile din toată lumea. Ayaan Hirsi Ali punctează foarte bine în scrierile ei problema. Dar cum se vede, femeile nu contează. Tot citând-o pe Hirsi Ali, ”negrul e mereu bărbat, iar femeia mereu albă”. Nu e așa.
Trebuie să vedem rădăcina răului, care e patriarhatul în diversele lui forme. Iar prima formă de sclavie e cea a femeilor. Și există un loc unde ar vrea orice femeie din lumea asta să trăiască mai mult decât în Occident? Probabil există societățile matrilineale. Dar dincolo de ele, pentru o femeie, înafara Occidentului sunt monștri. Asta sigur, neînsemnând că patriarhatul nu ar trebui distrus și în Occident.

Continue Reading