Cum a aparut patriarhatul

 

Sunt multe întrebări despre existența și apariția patriarhatului. Una dintre ele este de ce este atât de răspândit. Tocmai ubiquitatea aproape totală a patriarhatului îi face pe unii să se îndoiască de existența în istorie a unei altfel de societăți. Dar ce ciudată ar părea societatea actuală nu în Antichitate, ci chiar acum câteva secole! Și ce ciudată pare societatea Occidentală privită dintr-o societate tradițională, de vânători-culegători! Să ne amintim de documentarul ”Meet the Natives”, în care niște nativi din Papua Noua Guinee ajung într-o insulă exotică: Britania. Și câte societăți tradiționale de vânători-culegători au existat și cât de ciudate erau una față de alta!

Numai că toate aveau în comun ceva, dincolo de uriașele diferențe culturale, adică de limbă, ritualuri, tip de familie etc: erau umane, adică se bazau pe genetică umană. Dar în condiții diferite, cu achiziții culturale diferite, creații diferite, ele arătau cu totul altfel. Genetica doar fixează limitele compartamentului uman, prin definiție foarte creativ.

Apariția patriarhatului pare una dintre ele. Dar cum am mai spus, patriarhatul nu există în natură. Așa ceva ar fi imposibil în condițiie în care orice grup social este creat în jurul femelelor. Adică nucleul oricărui grup social îl reprezintă femelele cu pui. Masculii, dacă nu sunt străini în grup, ca la majoritatea speciilor de mamifere sociale, inclusiv primate cum ar fi babuinii, inclusiv gelada, depind foarte mult de mamele lor. Și aici e vorba de excepțiile numite chimpanzei, inclusiv cimpanzeul comun, Pan troglodytes, nu doar bonobo, Pan paniscus. Acolo masculii rămân în grup, femelele sunt (pot fi) străine. Din cauza dependenței masculilor de protecția mamelor lor, mobilitatea lor între grupuri e aproape imposbilă în natură. Pentru că fără acest sprijin, masculii străini sunt supuși violenței masculilor din grup. Aceste observații descrise de Frans de Waal în ”Bonobo și ateul”, sugerează ceva extrem de interesant: femelele crează un fel de matriarhat și atunci când sunt străine una de alta, când nu sunt înrudite. Mai precis, societatea e a femelelor și când ele vin în acel grup. Sau mai simplu, femelele fac societatea. Că nu putem vorbi de patriarhat nici la aceste specii, extrem de înrudite cu noi pare clar. Relațiile dintre femele, mai ales la bonobo, transformă societatea într-una pașnică și egalitară. Dar și la cimpanzeul comun această relație atenuează violența și modifică relațiile dintre masculi prin lobby-ul femelelor.

Chiar dacă femelele nu pot atinge cele mai înalte poziții în ierarhia grupului la cimpanzei, cele dominante mai ales, au roluri politice importante. A-l compara pe Putin (sau orice lider uman foarte puternic și violent) cu un cimpanzeu sângeros e total neinspirat. Orice cimpanzeu alfa, violent și dur, nu ignoră total femelele dominante din grup. Frans de Waal în ”Mama, o ultimă îmbățișare” arată câtă putere au de fapt femelele în grup. Ce bine ar fi să fie și societatea umană așa, minus violență! Deși femelele umane sunt mult mai expuse violenței masculilor. La cimpanzei pot doar să cadă la mijloc, să fie victime colaterale.

Patriarhatul înseamnă ca rangul și averea să se transmită pe linie masculină. Și de aici vine sclavia femeilor, care nu mai au niciun drept, devin proprietate.

Cum a fost posibil așa ceva? Sigur, nu s-a ajuns imediat aici, ci în etape. Dar ce pare să fi declanșat acest fenomen din Orientul Apropiat, ceea ce e descris în Biblie, până în America Precolumbiană? Cel mai probabil- niște crize climatice și migrația unor popoare. Agricultura e descrisă ca un factor predispozant. Poate predispozant, dar nu determinant. Agricultura trebuie să fi fost o invenție feminină, cum culegerea plantelor în societățile de vânători-culegători e o ocupație feminină. Cu asta e de acord și Jared Diamond în ”Guns, Germs and Steel”. Dar agricultura e un factor favorizant prin sedentarizare. Femeile nu mai au unde să plece, cum nimeni nu mai are unde să plece. Extrem de rar agricultorii redevin vănători-culegători, dar au fost descrise astfel de situații. Dar agricultura prin ea însăși nu ar fi dus la patriarhat. Societatea de la Catal Huyuk, de acum 85000 de ani, ar fi fost matrilineală, ca și alte societăți vechi. Oricum, nu era patriarhală.

Lumea de atunci, de acum 8500 de ani, pare diferită la rândul ei de tot ce va veni apoi. E o lume dispărută, chiar greu de imaginat acum. Să ne imaginăm un fel de sat-oraș de 8000 de locuitori care practică agricultura. Ce s-a întâmplat apoi, peste mii de ani, când modul de organizare se schimbă? Apar orașe cu funcții clare, la început mai mici. Satele sunt și mai mici. Dar o aglomerare umană de acest tip e de obicei urbană. Și apar clasele sociale.

Poate tocmai aici e răspunsul. Orașele mai mici, comunitățiile de tipul urban arată de fapt mobilitatea, deci oameni străini. Orașele nu înseamnă deplasarea unui trib și transformarea agricultorilor în comercianți și meșteșugari, ci oameni disparați, rupți de mediul lor. Și adesea înseamnă război, cucerire, stăpânirea unui oraș de către o elită diferită etnic sau măcar ca origine. Idei despre clasele sociale care pornesc de la grupuri etnice diferite există din secolul al XIX-lea, cel puțin, citate de Charlotte Perkins Gilman, în a sa ”The Man Made World or Our Androcentric Culture”. Răpirea sabinelor de către romani (povestită de Titus Livius în Ab Urbe Condita) ilustrează foarte bine acest aspect. Niște cuceritori străini, mai ales bărbați tineri, fură femei ca neveste, răpesc femeile autohtone. Apetitul pentru război al spartanilor venea din stressul lor permanent față de revolta autohtonilor, ei reprezentând clasa dominantă, formată din cuceritori. Situația pare să se fi repetat de multe ori în istore.

Bărbații străini, rupți de relațiile lor sociale, învățați să-și respecte bunicile, mamele, mătușile, nu le respectă însă pe ale altora.

În ”Poveste de dragoste africană”, autoarea se miră cât de politicoși sunt bărbații din Botswana, care nu hărțuiesc femeile. Trece fără teamă pe lângă un grup de muncitori tineri. Botswana era considerată una dintre cele mai sigure țări pentru o femeie care călătorește singură. Numai că, tot ea citează datele conform cărora riscul de viol crește foarte mult în comunitățile diferite de cele originale. Adică deplasarea la oraș e un factor care afectează comportamentul bărbaților.

Întrebările despre patriarhat sunt la origine un pic eurocentriste. Pentru că în Extremul Orient lucrurile sunt clare. Pentru vietnamezi, cucerirea chineză a adus patriarhatul. Japonia era de asemenea matriarhală, ceva recent și știut la scară istorică. Mai precis, influența europenilor din secolul al XIX-lea, când s-a produs ”modernizarea Japoniei” a a adus multe obiceiuri patriarhale într-o țară care a cunoscut multe regine importante și în care femeile nu își shcimbau numele după căsătorie. Patriarhatul e atât de răspândit pentru că migrațiile, probabil determinate de schimbări climatice, au avut un model similar.
Femeile s-au simțit mai întâi în pericol în unele comunități urbane (patriarhatul e clar urban la origine), apoi s-au izolat de altele, devenind și mai vulnerabile. Apoi răpirea, vânzarea femeilor, din care decurge și păzirea lor când nu mai erau libere, a adâncit izolarea. De aici la distrugerea tuturor drepturilor lor, a celor materiale, dar și politice, au fost doar câțiva pași. Izolarea femeilor, în special urbană, se corelează cu existența patriarhatului. Grecii Antici aveau legende despre pierderea drepturilor femeilor. Femeile, conform legendei, ar fi fost în majoritate când Atena ar fi fost aleasă patroana orașului, ceea ce ar fi dus la mânia zeului Poseidon. De atunci ele nu ar mai fi avut drepturi, se spune.
Dar cel mai probabil, faptul că femeile ajunseseră izolate în Atena, că erau ținute în gineceu, ar fi fost cauza. Asta după venirea triburilor de indo-europeni, care la origine erau ei înșiși matriarhali. Dar erau străini. Femeile erau ținute așa în multe locuri cu nume similar destinate femeilor (și înrudite cu ”gineceu”, cum ar fi ”zenan” ) în societățile indo-europenii, până în Iran și India. De acolo au împrumutat musulmanii obiceiul izolării femeilor, dar mult mai târziu, după Moartea Neagră și invaziile mongole, după cum scrie Ansari în ”Destin modificat”.

Dar patriarhatul poate dispărea așa cum a apărut. Societățile matrilineale sunt ceva normal, înăscut și în societatea umană, cum se vede și din comportamentul femeilor în haremuri. Nu trebuie să fie neapărat înrudite ca să creeze relațiile favorabile între ele. Ceea ce au nevoie este însă să poată stabili relații reale, libere, între ele. Dar în prezent nu se poate vorbi de relații libere între femei. Și nici de o conștiință a situației lor.

Bibliorafie

Women and Men at Çatalhöyük News and Research - Scientific American

The Seeds of Civilization | History| Smithsonian Magazine

Cum era viața într-o așezare de acum 9.000 de ani - Un loc cu sute de case, dar fără străzi sau ferestre și cu morții îngropați sub podea - HotNews.ro

How Japan became so patriarchal and what that means for the throne - CNN

The Human Journey: A Concise Introduction to World History - Kevin Reilly - Google Books

Continue Reading

Interviu Booknation

 Cineva mi-a dat un link spre un site care chipurile (bine zis!) făcea reclamă autorilor de carte în limba română. Asta pentru cine se mai încurcă cu așa ceva....A scrie în limba română e ca și a face afaceri în România. Adică energofag, crnonofac și restul. Dar pentru puținii mei cititori și puținii interesați de autori români care nu scriu oboseli care nu au altă calitate că fac cuvintele să dea din coadă ca spirocheta (dacă tot ne gândim la autorul pe care îl parafrazez), o să public pe blog acest interviu. Nu dau 400 de ron și mai bine pentru a fi publicat acolo după noile reguli. 

Întrebări interviu:

Informații generale:

Numele autorului: Ioana Petra
Titlul cărții: 7000 de ani de patriarhat/Critici feministe

1. Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Sunt feministă de la patru ani. De fapt am învățat acest termen referitor la mine. Eram deranjată de atunci că majoritatea personajelor din cărțile de aventuri erau băieți. Cu timpul, am descoperit independent cele mai multe idei feministe. Și eram din ce în ce în ce mai deranjată de toate discriminările la care erau supuse femeile. Astfel, când am ajuns la maturitate, am descoperit că aveam puține de învățat pe linie de feminism. Cel puțin la partea esențială. Mirarea mea era că alte fete, apoi alte femei, nu observau și ele acele nedreptăți cumplite. Aveam multe discuții aprinse cu colegele.

Dar nu m-am gândit că mă voi implica altfel în feminism decât ca o cetățeană onorabilă, implicată social. Așa că am făcut o facultate tehnică, mi-am dat doctoratul. Nu m-am gândit că voi scrie cărți feministe. Acum vreau să duc ideile feministe mai departe, feminismul trebuie să evolueze. E nevoie și de implicare politică.

2. Ce ne poți spune despre cartea pe care ai scris-o?

Cartea mea, de fapt cărțile mele... Aici încerc să promovez o carte în română, o carte de cirtici feministe. Dar eu am mai scris o carte de eseuri feministe în engleză. Și am început să scriu science fiction feminist. Am de ceva timp în plan un roman feminist.

Această carte cuprinde mai multe critici din perspectivă feministă a unor romane, unele science fiction celebre, dar și cărți de filosofie, filme, dar și câteva evenimente media cu impact asupra femeilor. Dacî stau să mî gândesc bine, deconstruiesc ceea ce mă deranja în copliărie. Și lucrurile stau mult mai rău decât vedeam eu atunci. Femeile chiar sunt absente din cultură, afară de calitatea de obiecte sexuale.

3. Cât de importantă este cercetarea pentru tine atunci când scrii o carte?

Cercetarea nu e importantă, e foarte importantă. Și nu se termină niciodată. Acum, după ce am cercetat ani de zile și am o bibilotecă imensă, fără a pune la socoteală și cărțile împrumutate, articolele, am în continuare idei noi și încerc să le dezvolt, să le introduc în noile mele cărți și articole.
4. Scriitorii sunt adesea asociați cu persoanele singuratice. Există vreun adevăr în asta?

Mai degrabă discretă. Nu-mi place publicitatea și asta nu e deloc benefic pentru cărțile mele.
5. Poate fi considerată o meserie activitatea unui scriitor?

O, da! E o meserie foarte grea, în care lucrezi tot timpul, chiar și atunci când te gândești că faci altceva. E o meserie care te acaparează. Mai mult, e un mod de viață.
6. Cum te-ai simțit atunci când ai publicat prima carte?

Prima carte? A cea carte a fost ”7000 Years of Patriarchy...”. E o carte de eseuri feministe, al cărui conținut e diferit de cel al acestei cărți în română. Cum m-am simțit? Stresată de copertă, stresată de tehnoredactare. Mă gândeam la cum arată, cum va fi receptată, mai puțin la conținut. Dar fără să fac eu nimic, am văzut că a început să se vândă. !Se vende! Știu că am trimis un email cu acest mesaj. Prima carte a fost publicată pe Amazon. Sincer, cum deja am spus, nu aveam emoții legate de conținut. Și se pare că am avut dreptate, are recenzii bune. Singura problemă e marketingul. Adică să ajungă la cine trebuie, restul e treaba mea...
7. Ai nevoie de un loc special unde să scrii?

Da, să fie lumină. În rest nu prea contează.
8. Ce reprezintă titlul cărții pentru tine?

Titul cărții arată că ea face parte dintr-o serie, 7000 de ani. Titlul e al unui roman pe care îl am în plan de ceva timp. E un roman feminist, sigur. ”7000 de ani” e o replică din roman. De menționat că patriarhatul nu ar avea chiar 7000 de ani, ci cam 6000.

9. Participi la evenimente literare? Dacă da, care a fost ultimul la care ai fost?

Am participat la multe lansări de carte. Doar cărților mele nu le-am făcut lansări, dar poate ar trebui s-o fac. Ultimul eveniment literar la care am participat a fost cel de lansare a cărții ”Creierul femeii și alți demoni”, o culegere de articole de Sofia Nădejde, la începutul anului 2020, înainte de declanșarea pandemiei covid 19. Sunt referiri la această carte în ”7000 de ani de patriarhat/Critici feministe”. Apare o critică feministă a acestei lucrări.
10. Este avantajat un scriitor cu un EGO uriaș?

Ego uriaș.... În niciun caz. Eu mă consider feministă, nu scriitoare. Scrisul e arma mea feministă. Și ca feministă nu am orgolii. E vorba de o datorie. Dar într-adevăr există feministe pentru care feminismul e doar un vehicul pentru propriul succes. Cam atât. Și ele, cum arată istoria, se tem de competiție. Interesant e că am văzut ostilitatea unora dintre ele și la noi. Am feministe din mediul academic în lista de prieteni pe facebook. Și am pagini ale cărților mele. Tocmai unele feministe, alături de unele misogine dure, nu au primit invitații de a aprecia acele pagini. De sprijin de la ele nu se poate vorbi.
11. Cu ce editură ai publicat cartea și de ce ai ales-o?

Această carte, precum și varianta în română a cărțil ”7000 Years of Patriarchy..” au fost acceptate de edituri din România. Prima a fost acceptată de Tracus Arte, editorul de atunci a fost imediat interesat. Motivul a fost că e ceva diferit în limba română. Am ales editura pentru că mai editase cărți feministe. Dar am ales să public pe cont propriu în engleză. Aîm crezut că voi avea mai mult succes așa. Am ales ca prima mea carte feministă în română să fie mai prietenoasă. Dar vor publica și eseurile și în română. Editura care mi-a accepat cartea despre care vorbim a fost tot una care publică feminism. Dar am ales să public pe cont propriu pentru pentru că nu mi-au plăcut condițiile. Și rămân cu un procentaj mai mare din vânzări.
12. Ce crezi că lipsește pieței de carte din România?

În primul rând feminism original. Încerc eu să umplu acest gol. Feminismul lipsește din societate, ceea ce foarte trist.

13. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

Cartea mea ”7000 de ani de patriarhat/Critici feministe” se găsește la Cărturești în format tipărit.

7000 de ani de patriarhat - Ioana Petrea (carturesti.ro)

În format electronic se poate cumpăra din magazinele Lulu, dar și în alte magazine ca Barnes & Noble, dar și altele, pentru cititorii din străinătate.

7000 de ani de patriarhat (lulu.com)

7000 de ani de patriarhat by Ioana Petra | NOOK Book (eBook) | Barnes & Noble® (barnesandnoble.com)

7000 de ani de patriarhat by Ioana Petra - Ebook | Scribd

7000 de ani de patriarhat von Ioana Petra - eBook | Thalia

7000 de ani de patriarhat Ebook au format ePub à télécharger - Ioana Petra (vivlio.com)

14. Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?

Urmează alte cărți feministe în limba română ți engleză. Să fie pe fază!

Continue Reading

Cine sunt antinataliștii și/sau cei care nu vor copii?

Sociologia nu e chiar știință ca matematica și fizica. Nu are predicții, cum ar zice Popper. Dar e un fel de cunoaștere, cum ar zice Sandra Harding. Și caută regularități. Și uneori le găsește. Nu întotdeauna, nu sunt generale, dar uneori sunt. E surprinzător cum se comportă oamenii în grupuri. Dar e surprinzător și cum se formează grupuri pe baza unor ideologii comune sau măcar a unor idei. Și mai ales cât de asemănător (sau ce regularitate există în acest proces) gândesc. Se pare că uneori oamenii au în comun mai mult decât ideea, au cauzele ei, care cel mai adesea sunt afective.

Așa și cu antinataliștii sau cei care nu vor copii, și vor să aibă un loc în societate cu această decizie. Ca și ateii vocali de pe net (și nu numai) e uimitor cât de similar gândesc (sau simt). Și mai uimitor e pentru cineva care ajunge la aceste idei (sau altele) pe criterii morale, raționale. Pentru că ei nu seamănă cu ceea ce te-ai aștepta să fie.

Antinatalismul e un curent filosofic care pune în centru ideea imoralității nașterii, a aducerii pe lume a unei ființe umane care n-a ales să vină pe lume. E imoral să aduci pe lume pe cineva care nu a cerut asta, mai ales că lumea actuală nu e chiar un loc drăguț. Dacă ești întrebată/întrebat la maturitate dacă ai dori să fii născut în lumea asta, nu știu cei mai mulți ce ar răspunde pe baza unui studiu, dar cunosc o mulțime de oameni care ar răspunde NU. Mai ales oameni care își pun întrebări despre viață, despre sensul vieții, fericire, știți acele teme filosofice banale. Sigur că nu există niciun sens în viață, sigur că viața e mai mult sau mai puțin suferință. Mai ales dacă nu te naști într-o familie cu bani și influență, atunci mai bine să nu te naști deloc. Și e de bun simț să nu te naști ca femeie în India, iar acele avorturi ale feților de sex feminin ar ptuea fi cumva morale din punct de vedere antinatalist. E viață pentru femei în patriarhat? Nu.

Da, pare de bun simț. Cum de bun simț nașterea pare imorală dintr-un alt motiv. În patriarhat, genul de societăți în care ne târăm noi, aproape toate femeile lumii, nașterea e unul dintre cele mai imorale lucruri. De ce? Pentru că femeile sunt obligate să nască. Religiile patriarhale, așa-zisa moralitate patriarhală (spălarea pe creier a femeilor în scopul preamăririi propriei sclavii) acordă femeilor un singur rol onorabil și o singură calitate: aceea de mame. Femeile sunt servitoare, ceea ce e de la sine înțeles, natural, munca lor fiind considerată aproape o resursă naturală inclusiv de filosofi de stânga precum Marx. Adică nu contează ce fac, nu merită recompensă pentru munca lor, bani sau apreciere. Nici măcar mulțumire. E ca și cum i-ai mulțumi pomului că face fructe sau albinei că face miere.

Și dincolo de asta sunt mame, lucru pentru care merită ceva respect, mai ales dacă nasc masculi. Această funcție fiziologică e singura apreciată de patriarhat. Aia e menirea lor, nimic altceva. Ceva natural e un merit, iar munca lor e considerată naturală! Și cine zice că patriarhatul nu e pervers? Și inteligent, aș putea spune, în perversitatea lui. E cea mai bună strategie de devalorizare a unei persoane. Tot ce face nu are valoare, și oricum trebuie să facă, e obligația ei, e natura ei. Iar a fi un uter cultivat e o valoare.
Și totuși, dacă intri pe orice grup antinatalist, indiferent de limba care se vorbește acolo, te frapează același lucru: moralitatea nașterii și a obligativiătții fizice a femeii de a naște prin interzicerea avortului (inclusiv în tările cele mai liberale ca Statele Unite), prin toată confiscarea corpului femeii și a sexualității ei (ca în țările musulmane, unde femeia nu are voie nici să aleagă numărul copiilor), prin obligarea ei să nască sau să aibă relații de supraviețuire tocmai prin marginalizarea și jefuirea ei (cum se întâmplă în lumea noastră). A fi tată în patriarhat, de cele mai multe ori, e unul dintre cele mai imorale roluri. Înseamnă să fii un fel de violator legal, unul care însămânțează o femeie care nu are de ales, chiar când pare că are. Cine ar alege să aibă copii cu Boris Johnson dacă ar fi livrator de pizza? Și acest individ are o grămadă de copii. La fel ca Trump. Sigur, gusturile oamenilor sunt diferite. Poate există și femei care i-ar vedea sexy și încântători, dar câte chiar ar vrea pe bune să aibă și copii cu ei? A avea un copil e mai mult decât o aventură de-o noapte, e mai mult decât să ai o relație cu cineva. Sunt femei (conștiente) care se tem mult mai mult de sarcină decât de viol. Dar conștiința propriei persoane și măcar a propriului corp nu e ceva ce înciurajează patriarhatul. Din contră, ar fi total contraproductiv. Culmea exploatării corpului femeii nu e violul, ci nașterea nedorită, de fapt în urma unui viol la care ea e obligată social și material să consimtă.

Da, numai că acest punct de vedere e vehement respins de membrii grupurilor de antinataliști sau oameni care nu vor copii. Din contră, acești oameni cred că femeile vor ele copii. Ele chinuie bărbații cu dorința lor de copii. Ele sunt amatoare de sarcini și alăptări, de distrugerea carierei, de discrimnare și marginalizare. De ce? Așa sunt ele. Instinctul din ele urlă să aibă copii. Inteeresant e câ aceste grupuri resping cu ură idei feministe. Ura și disprețul față de femeile cu copii e adesea principala temă de discuții pe aceste grupuri. Ele sunt ridiculizate ca proaste care nu înțeleg ce le așteatptă, alte femei au fantezii cu violența față de ele. Am văzut ceva de genul ”aș bate-o cu copilul peste gură”. Am fost expulzată dintr-un astfel de grup din cauza ideilor feministe, pentru că le-am luat apărarea acestor femei. Ele sunt vinovate, sigur, ele asupresc bărbații cu dorința lor de copii. Și încă mai sigur, patriarhatul nu există. ”Dacă mai văd o dată cuvântul ăsta, te dau afară”. Ziș și făcut!

De fapt, în aceste grupuri populația principală e formată din bărbați care nu vor copii, nu vor prea multe obligații, vor să-și trăiască viața, adică acei bărbați care au ajuns în raiul patriarhal, în care nu mai există decât drepturi, nu și obligații pentru bărbați Iar femeile de acolo, cel mai adesea, sunt femei care nu vor ele însele copii, vor să-și trăiască viața, dar care se tem al dracului de femeile care vor copii, deși neagă existența patriarhatului. Ele consideră că oferă bărbaților mai mult decât burta și niște ființe urlătoare care fac pe ele. Ele oferă liniște și distracție continuă, nu obligații împovărătoare. Atunci de ce mai e nevoie să umilească acele biete proaste, pe care oricum bărbații nu le vor, de care ei fug? Poate tocmai că știu că nu e adevărat, dar le e greu să recunoască. Da, realitatea e dureroasă. Iar pntru femei în patriarhat există puține roluri, adică în mare cel de mamă și cel de curtezană. Și doar primul e onorabil. Și bărbații pot să ajungă să-și dorească să fie tați...

Antinatalismul ar trebui să fie un curent feminist. Dar ca de obicei, ca și în Revoluția Sexuală, femeile nu sunt importante. Dar a aduce copii pe lume e imoral în primul rând pentru că de cele mai multe ori se întâmplă în patriarhat. Lumea în forma asta e cumplit de imorală, iar sistarea nașterilor din motive morale ar fi o modalitate de distrugere a acestei civilizații. Dacă specia nu vede alternative, atunci și a speciei.

Continue Reading

What about us? Despre maternitate în patriarhat

 

La târgul de carte Gaudeamus din 2019 am găsit o carte numită ”What About Us? An Open Letter to The Mothers Feminism Forgot” scrisă de Maureen Freely și apărută în 1995 la editura Bloomsbury. Despre ce era vorba? Despre mamele, a căror experiență, a căror viată este trecută cu vederea tocmai de...feministe. Sigur, mamele sunt discriminate în societatea actuală, patriarhală, cum însăși autoarea recunoaște. Există multe prejudecăți legate de mame, reduse, cum deja se știe, de opinia generală, la funcția lor de îngrijire a copiilor. Mamele nu sunt ființe sociale, nu fac politică, nu știu ce e în jurul lor, ele stau cu nasul în biberoane și scutece.

Dar Feeely nu aduce reproșuri patriarhatului, socieății, care discriminează mamele la fiecare pas pe care îl fac, eventual cu căruciorul cu copil, ci feministelor înseși. Bazându-se și pe experiențele personale de jurnalistă care a luat interview-uri unor autoare feministe cunoscute, Freely a obsrvat că acestea devalorizează experiența maternă, considerând-o nefeministă. Aceste feministe, susține Freely, aproape că strâmbă din nas când vine vorba de matarnitate. ”Vai”, par ele să spună sau chiar o spun, ”feminismul tocmai că vrea să elibereze femeile de această experiență, tocmai că dacă ești feministă vrei să arăți că poți să faci altceva, că maternitatea nu e tot ceea ce poți oferi societății”.

Freely pune o problemă interesantă. Și feministă, s-ar putea spune. Sigur, feministele ar trebui să sprijine și chiar sprijină mamele, propun legi pentru ajutorul mamelor, luptă pentru înființarea grădnițelor, creșelor, dar toate astea în primul rând pentru ca mamele să nu fie doar mame. Deși sunt unele curente așa-zis feministe care promovează ”naturalismul” și atașamentul strâns, de lungă durată, între mamă și copil, acel tip de parenting toxic, la modă acum. Mama nu duce copilul la creșă sau la grădiniță, e lipită tot timpul de el, e doar un apendice al copilului. Altfel i-ar afeca psihicul, dezvoltarea ulterioară micuțului.

Pe ce se bazeză înteligenții psihologi care vin cu astfel de idei nu știu. Ce știu e că în societățile tradiționale de vânători-culegători nu există boli psihice. Și acolo creșterea unui copil în acest fel e de neconceput. În Africa se spune că e nevoie de un sat ca să crești un copil. Iar mamele native americane, care încă mai au contact cu modul de viață tradițional, spun că ele nu ar suporta să facă ce fac albele cu copiii lor

Pe de altă parte, cum poate cineva să considere maternitatea ceva feminist? Maternitatea e acceptată și chiar prețuită în toate societățile, oricât de patriarhale ar fi. Iar cu cât societatea e mai patriarhală, cu atât maternitatea e mai prețuită ca singurul merit al femeii, ca singurul mod al ei de a se împlini. Cum ar putea feministele să fie pline de respect pentru așa ceva? Dacă e, maternitatea trebuie doar integrată în sistemul de roluri ale femeii în societate, fiind doar unul dintre ele, și nu cel mai important. Feminismul e despre a accepta femeile în societate în alte roluri decât cele tradițional patriarhale.

Dar experiențe recente m-au făcut să înțeleg de unde vine această dorință a unor femei, unele educate și culte, să fie atât de prețuite ca mame, să fie atât de dornice să aibă copii, să ridice pe piedestal experiența maternă. Iar în același timp, să fie atât de egoiste în maternitatea lor. Adică vorbim de femei cărora nu le plac copiii, nu le plac bebelușii, care sunt agasate în mod normal de plânsul unui bebeluș, de urletele unui copil mic, dar care consideră proprii copii, cel mai adesea nereușiți, ceva divin, iar nașterea și maternitatea cea mai tare experiență posibilă. O astfel de femeie îmi spunea că a resimțit nașterea ca o amputare, că nu suportă copiii în general, dar pentru al ei face o excepție. Priveam copilul enervant, cu probleme de sănătate, defecte fizice și de vorbire, genul de copil de care o femeie s-ar îngrozi să apară în mod nefericit în uterul ei. Sau genul de copil de care o mamă normală ar face glume...Să ne gândim la mama lui Maradona, care îi spunea că nimeni nu-l va iubi așa urât, mic și păros. Dar asemenea mame sunt comune. Nașterea nu amputează întotdeauna bunul simț.

Dar când o face, de ce o face? Pentru că maternitatea e tot ce le-a rămas unor femei în societatea noastră, esențial patriarhală, în care o viață un pic emancipată e un fel de premiu, de privilegiu. A duce o viață feministă e ceva foarte dificil, care necesită calități de tot felul, de la competență profesională până la abilități sociale, carismă, chiar aspect fizic plăcut. Societatea oferă foarte puține șanse și mai ales foarte puține roluri pentru femei. Când o femeie e izgonită din orice rol pe care și l-ar dori, lucru la care societatea noastră patriarhală se pricepe de minune, femeile se întorc la ceva sigur, la ceva ce ele scot de la naftalină și hiperbolizează: maternitatea. Și cum societatea actuală, dacă dă liber la ceva, dă la fetișizare, ele fetișizează aceastp experiență.

De exemplu, în știință, cum bine subliniază Evelyn Fox Kelller în ”Secrets of life: Secrets of death”, femeile pleacă din cercetarea științifică și din domeniile tehnice (Kelller este fiziciană) nu pentru că nu ar fi pregătite, ci pentru că mediul e foarte nepretienos cu ele (cel puțin în State și unele țări anglosaxone). Femeile sunt privite cu neîncredere, marginalizate, în final excluse. Femeile sunt descurajate de mici să urmeze cariere tehnice și științifice, încă din școală, apoi, dacă ajung să le urmeze, nu au parte de mai multă încurajare, ba din contră. Cum frumos descrie Jeffrey Eugenides în ”Intriga matrimonială”, într-un institut de cercetare biomedicală din America anilor 80, majoritatea cercetătorilor sunt bărbați, iar puținele femei care au acces în acel campus, sunt partenerele angajaților, ceea ce le aduce porecla de ”asistente de pat”. La noi lucrurile nu sunt chiar așa de grave, eventual în chirurgie arată similar, dar un tavan de sticlă există peste tot. Chiar dacă majoritatea cercetătoarelor sunt femei, directorul e bărbat. În politică se vede peste tot cu ochiul liber. Ca să ai succes cu adevărat, ca femeie, trebuie să ai niște supercalități sociale, amestec de determinare, încredere în tine, dar și autocontrol, pentru că prea multă agresivitate te exclude din start.

Pentru succesul în viața personală, oricât de precar ar fi, șansele sunt mici dacă nu arăți cât de cât aproape de standarde, dacă nu ai farmec și carismă. Și mai ales bani. Multe femei renunță destul de tinere la vise romantice. Și așa tezele sociobiologice, misogine și toxice, devin refugiul lor. Eșuează în relații care se pot numi oricum, dar nu romantice, cărora ele le găsesc rol de supraviețuire a bebelușului. Partenerul lor e doar ”tată la copil”, unul care le apară ”investiția parentală”. Dar de ce trebuie să fie neapărat tatăl biologic în acest rol? Sau de ce trebuie să conceapă copii cu partenerul? De ce nu își aleg cele mai bune gene, pe care ele le doresc la copilul lor? Pentru că progenitura are mai multe șanse să supraviețuiască dacă se implică tatăl biologic, vine argumentul. Adică numai tatăl biologic le ajută cu creșterea copilului, că un bărbat nu ar investi într-un copil sau are șanse mai mici să o fac,ă dacă nu sunt genele lui. Aceleași teze imbecile binecunoscute, dar neverificate, emise de niște masculi incompetenți, inculți, egoiști care se citează unul pe altul cu aceste inepții. Cum rămâne cu unii dintre cei mai tari bărbați din istorie care au adoptat copiii, care evetnual le-au urmat la tron? Cezar a adoptat copii, dintre care unul l-a ucis. Lui Augustus i-a urmat la tron Tiberiu, fiul soției dintr-o altă relație, cu care s-a căsătorit când ea era gravidă. Însuși Traian era adoptat, cum se știe. Nu discutăm cine i-a urmat la tron și de ce. Și până la urmă orice copil e adoptat de tată. Ca să nu mai discuttăm de faptul că instituția tatălui e una patriarhală. De ce trebuie să depindă supraviețuirea unui copil de tată? Copilul e crescut de sat, de comunitate, ceea ce până la un punct a devenit real și acum, când supraviețuirea unui copil nu mai e o problemă în Occident, inclusiv în România. Dacă nu e lăsat la părinții naturali, singurul pericol real în cele mai multe cazuri. Acum copiii instituționalizați într-o țară UE o duc mai bine decât cei săraci, cu probleme sociale care rămân cu părinții. 

Și apoi ce e aceasta investiție genetică? Are vreo acoperire reală, în condițiile în care înrudirea cu un cimpanzeu e atât de mare la nivel genetic? Adică dacă vrei să-ți aperi genele, să le perpetuezi, e suficient să adopți un pui de cimpanzeu, diferența e nesemnificativă. Diferența de înrudire cu membrii propriei speciei e aproape nesemnificativă. Și aici intervin alte probleme. Când se fac studii de înrudire între grupuri populaționale, sau chiar în familie (paternitate, ascendență), acei markeri de ADN sunt noninformaționali. Cu alte cuvinte, prezența lor nu se vede deloc în fenotip. Dacă vrei informații, gene care sintetizează proteine, e mai complicat. Și mai ales care să aibă o relevanță pentru valorile tale. Să luăm exemplul sosiilor. Sigur că sosia lui Kim Jong Un nu e din Scandinavia sau din Congo, dar nu e fratele, fiul sau chiar vărul lui primar. În concluzie asta cu genele e doar o scuză. De fapt e vorba de a aduce un străin complet necunoscut, despre care știm mai puțin decât despre orice persoană pe care o cunoaștem. în viața noastră. Despre ce e vorba? Despre simțul de proprietate. Apariția în uterul cuiva sau în uterul femeii cuiva (în patriarhat) dă unora dreptul de proprietate asupra unei ființe umane. Cum spunea Nietzsche despre căsătorie: e întemeiată pe instinctul proprietății și pe instinctul sexual. De fapt, la aceste femei, doar pe instinctul de proprietate. Cât de moral poate fi? 

Izolarea socială a femeilor, care sunt departe de rudele lor, de rețelele de susținere din societățile tradiționale, dar nu au șanse nici să reușească într-o lume patriarhală care cere mult de la femei pentru a nu le merginaliza groaznic, le îndreaptă pe unele femei spre ceea ce ar putea fi numit fundementalism matern. Așa ceva nu a existat niciodată, asesmenea fundamentalismului islamic, adică un cult al maternității ca plasă de susținere în fața eșecului personal și social.

Dar sentimentul asociat acestui rol nu e unul frumos, înălțător, ci egoist, feroce, respingător. Te face să te gândești la acea femeie al cărui copil a fost salvat de la înec de un bărbat care și-a pierdut el însuși viața în această încercare. Femeia cu copilul salvat nu i-a mulțumit măcar, ci a luat copilul și alerga cu el în brațe printre umbrele. Te face să te gândești la femelele de lei de mare care mușcă alți pui de lei de mare care nu au mirosul lor. E ăsta sentiment matern? Probabil ceea ce se numește sentiment matern e sentimentul din care a rezultat empatia pentru alți indivizi din aceeași specie, dar și din altele. Dar aici e vorba de altceva, e vorba de sentimentul de proprietate asupra unei unui act de identitate, un fel de unică asigurare contra ratării sociale și personale. Ceva ce include disperare cruntă, egocentrism și indiferență față de alții, ceva total nefeminist și toxic pentru societate.

Continue Reading

Femeie în punctul zero de Nawal El-Saawadi

Știam de mult de Nawal El-Saawadi, feminsită din Egipt, de profesie medic. Recent am citit câteva interview-uri cu ea. Era plină de viață, originală, lipsită de prejudecăți, în ciuda vârstei înaintate.  Abia așteptam să citesc cartea ei. Nu a fost o dezamăgire, din contră. Cartea părea la fel de vie, și după 40 de ani de când a fost scrisă, la fel ca autoarea. Numai că din păcate, autoarea ne-a părăsit în primăvara anului 2021 la vârsta de 90 de ani. O viață prea scurstă pentru o asemenea persoană!

Cartea, apărută prima dată în 1973, este una dintre cele mai dure, mai directe, mai sincere cărți feministe pe care le-am citit. Rivalizează cu ”Scum manifesto” a lui Valerie Solanas, dacă e să fac o comparație. E vorba de o femeie care chiar face ceea ce recomandă Valerie Solanas femeilor să facă dacă vor să distrugă patriarhatul. 

Interesant e că din zona Orientului Mijlociu, a Orientului Antic, ca să fim și mai clare, vin cele mai lipsite de prejudecăți idei despre sex și relații. Și nu doar în cărți, ci și în viața de toate zilele. Nu înțeleg de ce. Poate să fie o anumită influență a creștinismului, care le ei nu e, și care ne dă unele prejudecăți? Sau o altfel de influență? 

Am cunoscut un kurd din Irak care era foarte încântat de libertatea noastră sexuală. I se părea că noi profităm prea puțin de ea, că nu explorăm suficient, că nu avem suficiente tentative de relații care să ne ajute să alegem mai bine. De fapt ei ne văd mai liberi decât suntem, iar ei par în gândure, cel puțin legat de acest subiect, mai libertini decât noi. Poate ei că ei nu consideră că sexul trebuie să fie, mai mult sau mai puțin, legat de sentimente, că dacă faci sex cu o persoană penru care nu ai sentimente romantice înseamnă că o folosești. Poate relația cu sentimentele e alta. Deși și aici par mai lipsiți de prejudecăți. Serialele turcești vorbesc cu mare nonșalanță despre avort, ceea în cultura așa-zis occidentală, e ceva greu de găsit acum. Dar și despre relația cu copiii vorbesc (sau vorbeau) cu mai multă sinceritate. În ”Huzur” de Ahmet Hamdi Tanpinar, un unchi îi spune nepoatei să nu-și distrugă fericirea pentru un copil, adică să nu renunțe la o relație doar pentru că fiica ei nu îl plăcea pe partener. Poate în Occident, cultul mamei lipită de copil, de dată relativ recentă, susținut inclusiv de unele curente așa-zis feministe, e doar o tentativă bine servită, ca și cultul trans, de a contracara adevărata emancipare a femeilor. Oricum, acest rol al mamei ca apendice al bebelușului e de neconceput în societățile tradiționale, cum ar fi cele nativ-americane. De fapt e de neconceput în orice societate de bun-simț. Doar la noi, cu relațiile noastre interumane atât de alterate, cu oceanele de singurătate cu care ne confruntăm, ajunge să fie de acceptat acest tip de sclavie modernă. 

„Femeie în punctul zero” este cel mai îndrăzneț manifest feminist, poate chiar mai dur decât cel al lui Valerie Solanas. Firdaus, personajul principal,  intelege mai bine decît oricine lumea în care trăiește. Și spune lucrurile pe față. Ea dă cea mai clară definitie a patriarhatului. Cartea e cutremurătoare, mai ales pentru că e după un fapt real. Firdaus chiar a existat, a fost o condamnată la moarte pe care El-Saawadi a cunoscut-o când făcea un studiu despre nevroza la femeile din Egipt. Din întâplare, căutând paciente, a ajuns la femeile deținute, apoi un medic i-a recomandat-o pe Firdaus, o femeie extraoedinară. Romanul se bazează pe povestea vieții ei, narată cu câteva ore înainte de execuție. 

În 1972, El-Saawadi simțea deja represalii profesionale din cauza feminismului ei. Era șomeră,  din funcția ei de director general în Departamentul de Sănătate Publică, iar revista ”Sănătatea” pe care ea însăși on fondase, fusese închisă, și voia să profite de acest timp liber. Studiul despre nevroza la femeile egiptene a condus-o, în căutare de subiecți, la închisoarea de femei. 

Ce motive aveau atunci femeile de nevroză! Când în Cairo femeile cu vâl erau rare, iar acum sunt majoritare! Și-a oprit mașina în fața închisorii și a încercat să vorbească cu o femeie extraordinară, așa cum i-a descris-o medicul. Numai că acea femeie a refuzat-o de câteva ori. A fost profund afectată de acest refuz. 

Cel mai interesant mi se pare dialogul cu gardianca, o femeie probabil lipsită de educație. Aceasta tratează doctorița cu neîncredere și dispreț, cum tratează pe oricine vrea s-o vadă pe Firdaus. Toți vor doar să-și facă propriile interese, nu s-o înțeleagă și s-o ajute cu adevărat pe deținută. Mai mult, declară vehement că orice ar fi făcut, Firdaus nu e vinovată. Ei sunt vinovați, ei ar trebui condamnați la moarte. Cine sunt ei? La întrebarea asta, gardiana se uită mirată. Cum să nu știi cine sunt ei? I se pare suspect și pleacă bombănind. 

Cum El-Saawadi a devenit apoi deținută politic, chiar înainte de asasinarea lui El-Sadat. te face să te gândești la niște adeversari poltici ca fiind ei. Într-un fel avea dreptate. Personalul e politic, cum spunea Kate Milett. Ei erau peste tot. Și ei îi distruseseră viața lui Firdaus. Comiseseră crime de nedescris, pe care legea le trecea cu vederea. 

Din povestea pe care mândra Firdaus o deapănă după ce se decide cu câteva ore înaintea morții să vorbească cu doctorița, se vede că ei sunt toți bărbații patriarhali, toți bărbații care consideră femeile obiecte care nu există decât pentru a fi utilizate de ei, pentru bunăstarea lor. Toți bărbații care conduc societatea și care se folosesc de puterea pe care patriarhatul le-o dă. Toți bărbații din viața ei sunt așa: tatăl, unchiul, soțul, apoi un amant, apoi clienții și chiar bărbatul despre care ea crede că e îndrăgostit de ea. 

E îngrozitor să fii o fată săracă dintr-un sat din Egipt. Tatăl ei, egoist și abuziv, destul de credincios, își bătea în mod constant nevasta, iar de numeroșii copii care nu supraviețuiau infecțiilor copilăriei nu îi prea păsa. Bunăstarea lui, prin munca și sacrificiile femeii care îl servea, adică ale soției, era singurul lucru care conta. 

Apoi, după ce rămâne orfană de ambii părinți, Firdaus ajunge să locuiască la unchiul ei, la Cairo. Unchiul era educat, dar tot un patriarhal, mai ales că era un învățar musulman. O abuzează sexual pe Firdaus, chiar dacă nu o violează. Totuși ea reușește să termine liceul. Singurele sentimente nobile pe care le încearcă Firdaus în adolesență sunt față de o profesoară cu care are cea mai romantică întâlnire posibilă, deși lipsită de orice cuvint. Firdaus plânge singură în curtea internatului, iar profesoara se așează lângă ea și pare să-i împărtășească sentimentele. Plâng împreună aparent fără motiv, dar de fapt pentru soarta lor ca femei, chiar dacă o cunosc deja din experiență sau încă nu au dat ochii cu ea. Dar aici nu e loc de prea multă variație, de prea multe șanse. 

Firdaus vede de câteva ori în oameni o posibilă conexiune afectivă. De câteva ori vede ochii mamei ei cum îi vedea când era foarte mică, ca pe niște amulete care o apăra de răutatea vieții, de lume. Dar odată cu timpul, atât mama ei, ca și ceilalți, afară doar de profesoară, cu care nu se mai întâlnește după absolvire, au trădat-o cu toții. Protecție cu adevărat pentru o femeie ca ea nu există în lumea asta. Înțelegerea tacită și solidaritatea dintre femei mai apare o dată, la absolvire, când profesoara face niște formalități pentru ea ca și când ar fi tutorele ei legal. Dar tot ce a fost bun în viața ei se termină aici. 

El-Saawadi vorbește chiar de lesbianism (ne putem imagina așa ceva în comunism?). O colegă de internat o întreabă pe Firdaus dacă e îndrăgostită de profesoară. Ea nu știa că e posibil să simți așa ceva pentru o femeie. Dar alte fete știau...Să nu uităm, sunt anii 70, anii feminismului radical. 

Apoi viața lui Firdaus se derulează după cum era de aăteptat în situația ei, adică o fată săracă, de la țară, doar cu liceul. Și atunci, șomajul în Egipt era foarte mare, chiar și pentru absolvenții de facultate. E măritată de unchi și de soția acestuia cu un bărbat mult mai bătrân, urât și scârbos, zgârcit, care devine și abuziv fizic. Ea fuge, apoi devine victima altui bărbat, care la început pare că vrea s-o ajute, îi oferă chiar un pic de grijă. Dar ajunge s-o bată și s-o sechestreze. Reușește să scape cu ajutorul unei vecine, nu a poliției care nu ar fi ajutat-o. O femeie din prostituție o ajută, dar râmâne să lucreze cu ea. E o perioadă bună. Când și noua ei prietenă o trădează, rămâne să practice pe cont propriu, ceea ce îi aduce bunăstare, libertate, o viață tihnită. 

Relația cu banii îi deschide ochi față de propria putere, îi arată drumul spre libertate. Sentimentul propriei valori, chiar dacă e pe piața prostituției, o eliberează. Liberalismul pieței, faptul că fixează ea prețul pentru ea înăși, nu o fac alții, îi dă sentimentul de siguranță. Bărbaților nu le pasă de ea, ea nu reușește să simtă plăcere cu ei. Așa cum îi spunea fosta ei asociată, e la serviciu, iar plăcerea o poate lua din altă parte. Dar e liberă. Poate e tot ce poate avea o femeie în lumea asta. Banii, nu diplomele, nu serviciul, eliberează femeile, cum avea să constate după încă o aventură dureroasă. 

Avea de toate, bani, un apartament cochet, o bibliotecă, dar un bărbat, un client și prieten, o face să își dorească mai mult. Meseria ei e utilă. dar nu e respectabilă. Atunci decide să aibă respectabilitate. Se angajează cu greu funcționară, pe un salariu de nimic. Trăiește în condiții oribile, într-o cocioabă cu baie comună, dar prețul respectabilității e mare. După trei ani de muncă ajunge la concluzia clară: femeile care lucrează nu sunt mai respectabile decât prostituatele, mai ales dacă câștigă prost. Ele sunt abuzate inclusiv sexual de șefi pentru o mărire de salariu infimă, pentru a nu fi concediate. Tremură pentru un loc de muncă de mizerie, care nu le aduce nici bani, nici mai multă demnitate. Nu prea multe opțiuni pentru femei în patriarhat!

Cadoul pe care i-l aduce locul de muncă onorabil e...inima frântă. Sentimentele ei pentru un coleg revoluționar, pentru care face foarte multe lucruri, pe care îl ajută din suflet în activitatea lui, nu sunt împărtășite, deși așa părea. Revoluția e revoluție, dar bunăstarea personală e altceva. Află întâmplător că el s-a logodit cu fiica directorului. Normal, bărbații vor bani, nu sentimente. Și revoluțiile sunt pentru ei, pentru succesul și banii lor. Femeile trebuie să-i servească, să-i sprijine,  ca de obicei. A propos de aliații de stânga ai feminismului...
Înțelegând cu adevărat cam cum stau lucrurile în patriarhat, Firdaus se întoarce la meseria care îi oferise libertate și bani. Și îi merge bine ani de zile. Numai că...un bărbat, mereu un bărbat, îi distruge echilibrul. Deși se ținuse tare cu bărbații care voiau căsătorie, cu cei care voiau să-i ofere sentimente, a fost  învinsă în final de...patriarhat, adică de mafia masculină și rețelele ei de corupție. Un pește dorea de mult ca ea să lucreze pentru el. Și el avea mai multe relații decât ea, inclusiv în poliție. Și cum prostituția era ilegală în Egipt, a cedart până la urmă. 

îl ucide în legitimă apărare, cu cuțitul cu care el voia s-o ucidă. Doar că asta nu e de ajuns. Ura ei se manifestă și față de alți bărbați. Mai atinge o treaptă de eliberare. Nu îi mai e frică. Îi place să-i sfideze și asta dă dependență. DIn sfidare îi povestește crima unui prinț arab care o agățase ca pe o prostituată, dar ajunge s-o creadă prințesă datorită atitudinii ei, El nu crede, văzând-o atât de blândă. ”Dar cine spune că nu e nevoie de blândețe pentru o crimă?” 

Într-adevăr, e nevoie de blândețe, de răbdare ca să înțelegi adevărul despre viața femeilor în patrriarhat. E nevoie de toate astea pentru a nu fi coruptă, a nu te adapta la sistem, a rămâne demnă și cu propriile principii, propria gândire și simțire. Și când ajungi la adevăr, singurul răspuns e crima. 

Firdaus urăște patriarhatul, urăște tot ce fac bărbații femeilor. Urăște toți bărbații din ziare, scuipă pe pozele lor. Toți sunt cocoțați acolo pe durerea femeilor, din care se hrănesc. Mărturisește că îi vine să le dea tuturor palme peste față. Ăsta e singurul ei sentiment față de bărbați. Dar ei sunt mai puternici. Ei o condamnă la moarte pentru o crimă în legitimă apărare. Acest lucru se întâmplă și acum în Iran. Iar la noi sunt multe femei condamnate pentru ucidere în legitimă apărare. Doar că la noi nu e pedeapsa cu moartea. 

Dar nici ea nu mai vrea să trăiască. Nu mai are de ce. A refuzat orice sfat de a-i scrie președintelui pentru comutarea pedepsei. Așteaptă moartea ca pe o călătorie unde ei nu au fost. De fapt ea știa tot, înțelesese tot despre viață. Nu mai avea ce explora, ce vedea. Viața pe care ar fi dus-o după aceea nu o mai interesa. 

”Femeia în punctul zero” este o carte totală. Nu degeaba a fost tradusă în 35 de limbi. Simți că nu mai e  nimic de spus despre viața femeilor în patriarhat după ce o citești. 

Continue Reading

John Stuart Mill- The subjection of women

Recent am citit în original  ”The subjection of women” de John Stuart Mill. Întâmplarea face să scriu despre ea pe 24 februarie 2022, în ziua în care Rusia a atacat Ucraina. Această lectură, alături de evenimentele recente, te face să te gândești la cele două perioade apropiate, raportat la scară istorică: a lui Mill și a lui Putin. Dar dacă pui în antiteză societatea lui Mill cu cea a Rusiei actuale, afară, sigur, de situația femeilor, deși și aici sunt nuanțe, te gândești la ce e de fapt Occidentul modern. Dacă Occidentul e spațiul creștin (cândva), societatea modernă occidentală se bazează pe câteva idei și evenimente care aparțin unor zone restrânse. Anglia e una dintre ele. Alta sunt Țările de Jos. Unele valori dezvoltate în acele societăți s-au extins în toată Europa și apoi dincolo de granițele ei. Au creat o anumită identitate prin aceste valori. Dar această identitate se diluează din ce în ce, din păcate. 
Acum în Rusia serviciul militar este obligatoriu. Mill critică la un moment dat, legat de statusul femeilor, că, de fapt ar fi util pentru societate (zic unii) ca ele să fie obligate să se mărite și să fie mame. De-aia ar fi excluse de la alte activități și nu li s-ar da drepturi. Dar argumentul, punctează Mill, nu aduce nicio justificare morală, e ca și cum am recruta forțat oameni în armată, pentru că avem nevoie de soldați, cum se invocase deja în trecut. În timpul lui Mill serviciul miliar în Imperiul Britanic nu era obligatoriu. Câte nu decurg din înlăturarea acestei forme de sclavie legală! Oamenii au o altă viziune asupra lumii când armata nu e obligatorie. Interesant unii liberali acceptă ideea asta, dar nu acceptă avortul. Și mai ales unele state care declară valori liberale, cum ar fi chiar...Statele Unite! 

Într-o altă ordine de idei, cum ar putea cineva să-l compare pe Mill cu Marx? Și mai ales să se vorbească atât de puțin despre el când e vorba de emanciparea femeilor, iar părinții socialismului așa-zis științific să fie ridicați în slăvi! Dacă ne gândim și la CV-ul fiecăruia dintre ei...Gradul în care au profitat de neveste și cum le-au recunoscut meritele! Mill a recunoscut contribuția soției, Harriet Taylor, apoi a fiicei acesteia, la operele lui, pe când Marx nu doar că a pus sub tăcere aportul lui Jenny, dar nici pe fiicele lui nu le-a încurajat prea mult să lupte cu patriarhatul. Sau cel puțin să aibă educație. 

O altă observație asupra lucrării ca întreg e nivelul mult mai ridicat decât ale altora, contemporane sau ulterioare. Însuși limbajul politic folosit e complex, cu mulți termeni și multe nuanțe. Multe discuții seamănă cu cele actuale, dar nivelul e altul. Multe lucruri se știau deja, multe încă se mai discută, iar despre altele nici măcar nu se mai vorbește acum. Din cauza ”corectitudinii politice” de fapt a ”cancel culture”. Azi nu ți se mai permite să pui măcar unele probleme feministe care vin în contradicție cu delirul politic oficial. Da, discursul feminist e mai cenzurat acum decât atunci, când era ridiculizat (ceea i s-a întâmplat lui Mill în parlament). 

Asta dacă nu luăm în considerare inepțiile de tipul celor emise de Jordan Petersen sau de sociobiologi celebri actuali. Ce le-ar fi zis  John Stuart Mill ? Cum ar fi reacționat la ideea că femeile ar avea vocația supunerii și o lipsă a dorinței de a avea o profesie? Iată ce spune Mill despre interdicția femeilor de a exercita o profesie: vorbind  despre  necesități și suferințe, face trimitere la  suferința femeilor care nu iși exercită o profesie, nu își manifestă talentele. Dupa boală, sărăcie, vinovăție, această frustrare de a nu avea sens și un loc în lume ocupă unul din primele locuri pe scara suferințelor umane. Foarte bine punctat! 

 De ce erau excluse femeile de la exercitarea profesiilor? Mill amintește că înainte nu nu aducea nimeni argumentul  că femeile sunt inferioare, nimeni nu ar fi crezut așa ceva. Dar când libertatea și egalitatea erau discutate, atunci a apărut nevoia unui motiv puternic, nu conta dacă era real. De fapt e bine că femeile sa fie excluse pur și simplu ca să servească bărbații, inclusiv prin nașterea și creșterea copiilor, arată Mill. Deci nu există o justificare morală și rațională. ci doar una utilitară, adică interesul bărbaților. Dacă nu sunt talentate, concurența le va elimina ea însăși, nu trebuie să le iei șansa a priori. Apoi dacă va fi în funcție o femeie mai netalentată decât mulți bărbați, acest lucru se întâmplă deja cu bărbații, dar nu se revoltă nimeni din cauza asta, arată Mill.

Înainte ca Macarenco să spună că familia e o formă de prostituție, Mill o descrie ca pe ” o școală de despotism”. Având în vedere statusul legal al femeilor de atunci, revoltător întro perioadă în care se vorbea atât despre libertatea individuală. Mai mult decât se vorbește acum în Rusia, aș adăuga. Femeile nu aveau drept de vot, iar averea aparținea soților. Aici Mill face o observație interesantă, dar evidentă pentru cine a trăit în comunism: aceea că nu ar fi avantajos pentru femei să lucreze în aceste condiții. Bărbații le-ar exploata, asta fac peștii de fapt. Asta a făcut și comunismul, tot un fel de pește. Dacă muncești, dar nu ai putere politică. socială, nu obții decât o altfel de sclavie. Se vede și acum cu domeniile feminizate, mai prost plătite în țările comuniste și foste comuniste. Munca fără putere politică e sclavie. Munca nu eliberează în niciun caz, când nu e asociată cu putere socială și politică. 

O altă observație a lui Mill, bine cunoscută din practică, dar pe care socialiștii au cenzurat-o, e faptul că în păturile înalte dominația bărbaților asupra femeilor, dacă e, e foarte subtilă. Dar e scandalos că legea o acceptă. Și având în vedere ce fel de bărbați există, legea susține abuzuri. Dar în  păturile inferioare statusul femeilor e cel mai jos,  ele acolo sunt cel mai exploatate. Adică în clasa muncitoare a lui Marx și Engels, care trebuia să schimbe lumea, să ne elibereze pe toți. Mill și explică de ce. Un om slab încearcă să se impună în fața celor cu status inferior lui. Un om fără prea multă conștiință și empatie, aș adăuga. Dar Mill punctează diferența dintre libertate și putere, antagonismul lor. Dacă  nu ai libertate, umbli dupa putere. Cu alta ocazie dă exemplul sclavelor din harem, care aveau supuși asupra cărora își exercitau puterea, dar libertatea lor de mișcare și decizie era limitată. Într-adevăr,  Sultana Gosem, dar și altele, au avut o mare influență nu doar asupra apropiaților, dar și a politicii Imperiului Otoman. Și dacă în cazul lui Gosem a fost vorba de sultani slabi, Hurem (originară din ce e acum Ucraina) a avut influență puternică asupra unui sultan puternic, Suleiman Magnificul. 

Aici am găsi un răspuns despre ce se întâmplă acum în Rusia, de ce mulți ruși încă îl susțin pe Putin, încă vor ca Rusia să fie o mare putere. Tocmai pentru că nu sunt liberi. Un sondaj de acum câțiva ani printre britanici arăta că majoritatea dintre ei nu mai vor ca țara lor să fie mare putere. Ei vor ca interesele lor individuale să fie satisfăcute. Pentru că sunt mai liberi. 
E de înțeles de ce John Stuart Mill e mai puțin cunoscut și are mai puțini adepți decât Marx. DIn toate motivele de mai sus. Ideile sofisticate, analizele logice și profunde sunt greu de înțeles și adoptat de majoriatea. Oamenii au nevoie de răspunsuri simple, care nu trebuie să fie neapărat și bune. Altfel, influența lui Mill asupra luprei pentru drepturile femeilor ar fi fost mai mare. Și poate azi am fi ajuns mai departe cu eliberarea femeilor. Și într-o lume în care femeile ar fi fost mai libere cu adevărat, în care politica ar fi arătat altfel, nu cu mijloace patriarhale cât se poate de clasice, cu forță și amenințtare cu forța, poate războiul de azi nu ar fi existat. Dar în primul rând milioane de femei ar fi avut o altă viață, de faptul dreptul real la viață. 

Continue Reading