Cred că această carte le-ar fi cel mai utilă politicienilor, mai ales politicenelor care se declară feministe. Dacă vor să vadă adevărata condiție a femeii în mediul rural, nu doar în Moldova, nu doar în România, nu doar în Balcani și sudul Italiei sau unele zone din Spania și Portugalia. Dacă ne gândim numai la satul din zona asta geografică, am putea spune că atmosfera aduce cu cea din ”Zorba Grecul”. Deși e altă epocă, alte evenimente istorice despart cele două opere, te izbește sărăcia, incultura, lumea î”nțepenită” a satului balcanic,, la fel de rece și de parșivă. Dar spre deosebire de ”Zorba Grecul”, lumea descrisă de Natalia Onofrei e lipsită de vise, chiar de vicii mai elevate. Niciun personaj al ei ”nu își pierde capul” într-o aventură sexuală. Visele oamenilor de aici sunt legate numai de material. Nici măcar puterea, fie și dată de școală, nu o doresc și nu o admiră. Foarte probabil e vorba de deprecierea oamenilor și a relațiilor dintre ei, consecința deceniilor de leninism, de încercare de creare a ”omului nou”, Martori ai perioadei interbelice de la noi declară că oamenii în general, inclusiv romii, s-au depreciat față de acele timpuri. Lumea satului contemporan postcomunist e mai urâtă decât cea descrisă de Gib Mihăescu în ”Rusoaica”, chiar de cea a lui Marin Preda, căreia nu i se poate nega un grad mare de scârboșenie. Poveștile pe care le știu eu din familie sunt mult mai interesante, mai calde, mai pline de umor.
Lumea descrisă de Natalia Onofrei e foarte brutală, dură, fără sentimente, subtilități afective, orice urmă de sensibilitate. Victimele sunt la fel de rudimentare afectiv ca și agresorii (sau aproape), violența le lipsește. Nu există un Niculăiță Minciună, ca în nuvela interbelică a lui Brătescu-Voinești. Poate că aceasta din urmă tratează lucrurile altfel pentru că e scrisă de un bărbat? Bărbații își plâng de milă, cer de la viață.
Vorbind de lipsa nuanțelor afective, te face să te gândești la comedia finlandeză despre finlandezul care voia să fie suedez, să evadeze din simplitatea afectivă din țara lui de baștină, unde există doar trei sentimente: fericit, nefericit și beat. De fapt acel personaj exprima disprețul față de o țară destul de rurală (care avea până de curând probleme cu ponderea populației rurale), ieșită, ca și Basarabia din Imperiul Țarist. Opresiunea lasă urme...
Oamenii sunt înțepeniți în timp, cum zice Radu Eneche în prefața cărții. Totuși, există toate mizeriile lumii noastre, violuri ale bătrânelor văduve, cu violență, ca în ”Portocala mecanică”, chiar pedofili gay, la rândul lor abuzați de tați (”Jalea”). Oamenii au boli contemporane (cancere de tot felul), dar și boli rare (coree Huntington). De fapt e o lume postcomunistă simplificată, deznaționalizată. postcolonială. Cultura s-a dus, relațiile variate, adică țesutul de relații s-a simplificat. E o lume postapocaliptică, Mad Max în variantă rurală.
Scriitura Nataliei Onofrei seamănă cu a lui Paulo Coelho, minus orice poate fi siropos, spiritual, orice apelează la o filosofie scolastică, la ceva ce ar putea fi pus într-o carte de învățătură, fie și de mii de ani. Și orice aduce măcar a cliseu.
Cele mai multe povești au nume de femei. E despre femei, cu brutalitatea afectivă a lor. Ele știu ce e cu ele, nu sunt sentimentale. Știu că bărbații vor să le exploateze cât de mult se poate. Știu că bărbații nu sunt buni de nimic (”În numele tatălui”), nu sunt măcar capabili să se descurce singuri. Nu ar supraviețui singuri, de fapt, se spune asta pe țleau. Chiar dacă au roluri importante în societate, cum ar fi acela de preot. Totuși, oricât de agresate, ele admit că femeile trebuie să fie mirese, că valoarea lor e dată de puritate, de zestre. Știu că sunt obiecte în ochii bărbaților, servitoare și ornamente. Știu regulile și nu le contestă. În numele lor acceptă tratamentul bărbaților, când valoarea lor e diminuată de lipsa purității, de exemplu. În carte nu e nicio poveste sentimentală. Poate pentru că ele știu ce sunt bărbații. Cum ai putea visa la așa ceva în cunoștință de cauză?
Și totuși, femeile știu că nu au nevoie de bărbați. Adela din ”În nnumele tatăui” știe asta, a știut de la început. Bărbații nu vor decât servitoare. Ce oferă aproape sigur e bătaia și abuzul emoțional. Noroc că femeile nu se scaldă în emoții. Se mărită ca să scape de acasă, că așa trebuie, dar când pot să evite asta, evită. Matriarhatul e în genele noastre, ale tuturor, asta par să simtă și personajele Nataliei Onofrei. Femeile nu se îndrăgostesc ncii măcar pentru scurt timp, ele doar fac sex, eventual dintr-o slăbiciune, nevoie de afecțiune sau se cuplează din interes sau ca să respecte cutumele. Bărbații sunt oricum niște bețivi foarte violenți.
Totuși ele nu sunt solidare, nu își permit. ”Iau bătaie pentru mine, nu aș lua și pentru alta”, spune un personaj. Conștiința feministă e un lux. Societatea lor e una a supraviețuirii.
Dar există complicitate, un fel de solidaritate manifestată la evenimentele satului, cum ar fi botezuri, nunți sau funeralii. Ce fericire ascunsă și râsete atunci când au înmormântat violatorul (și gerontofilul) satului!
Limbajul e autentic, plin de regionalisme din Moldova, unele cuvinte nu știu ce înseamnă, majoritatea regionalismelor sunt legate de casă și gospodărie în general. Uneori sunt varietăți ca ”buruian”. O încăpere a casei se numește paravan. Care?
Anacronisme sunt...saracia cumplită de la începutul anilor 90 nu e surprinsă decât parțial. Nu apar bancnote înainte de denominare, cu valori uriașe. Migrația e prezentă, dar oamenii se întorc adesea în sat pentru că acolo e viața lor adevărată, acolo vor să epateze, acolo se realizează cu adevărat.
Părinții își ajută copiii și când au aproape 60 de ani (copiii) și au nepoți la rândul lor. Femeile nu sunt neapărat violente cu copiii. Femeile văduve devin șefe autoritare ale gospădăriei, își transformă ginerii în argați. Așa arată matriarhatul? Dar ele însele au cultul muncii. Valoarea umană e dată de muncă, de ce fac. Femeile bătrâne se luptă să muncească, ca și când s-ar teme să nu fie considerate inutile și ucise ca în Țara de foc, cum descria Darwin în ”Beagle’s voiage”. Rar apare o femeie cu principii ca Despina din ”În numele tatălui”, care vorbește exact despre inutilitatea bărbaților, în special a taților. Dar cât suferă copiii, mai ales dacă sunt băieți, pentru acest rol inventat și fără valoare reală! Silviu se sinucide exact pentru că a suferit că era bastard, pedepsit de bunic, ca și mama lui, din cauza asta. Când toată viața a încercat să facă femeile să nu sufere ca mama lui, să-și asume acest rol de tată și soț legitim, dincolo de dorința femeilor, uneori cu forța, chiar dacă el nu-și dă seama. Silviu se sacrifică pe altarul cultului tatălui.
Cartea nu vorbește de politică, de vise, de nimic legat de ideologie, doar la final arată cum văd oamenii de la țară problema politică, cum au de ales între rău și foarte rău. De fapt aici putem găsi răspunsul a întrebare de ce oamenii votează PSD-ul.
Onofrei face un serviciu politic mai mare decât orice politician. Prin cartea ”În numele tatălui” face un serviciu imens feminismului. Dă voce femeilor fără voce politică. Natalia Onofre nu se declară feministă, nici nu se pricepe prea mult la feminism, nu cred că a citit prea mult. O femeie pare mai bună ca să reprezinte alte femei decât un bărbat aliat al feminismului. Asta e concluzia!
O femeie, chiar dacă nu e feministă, chiar dacă are accente de tradiționalism, e totuși femeie, ceea ce o face să înțeleagă lucruri. De exemplu, o prietenă îmi vorbea de Firea, care înțelege dorința femeilor de a avea copii, mai ales după o anumtă vârstă. Cartea Nataliei Onofrei te face să te gândești la rolul femeilor, oricum ar fi ele, în politică, dar nu numai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu