Cine sunt antinataliștii și/sau cei care nu vor copii?

Sociologia nu e chiar știință ca matematica și fizica. Nu are predicții, cum ar zice Popper. Dar e un fel de cunoaștere, cum ar zice Sandra Harding. Și caută regularități. Și uneori le găsește. Nu întotdeauna, nu sunt generale, dar uneori sunt. E surprinzător cum se comportă oamenii în grupuri. Dar e surprinzător și cum se formează grupuri pe baza unor ideologii comune sau măcar a unor idei. Și mai ales cât de asemănător (sau ce regularitate există în acest proces) gândesc. Se pare că uneori oamenii au în comun mai mult decât ideea, au cauzele ei, care cel mai adesea sunt afective.

Așa și cu antinataliștii sau cei care nu vor copii, și vor să aibă un loc în societate cu această decizie. Ca și ateii vocali de pe net (și nu numai) e uimitor cât de similar gândesc (sau simt). Și mai uimitor e pentru cineva care ajunge la aceste idei (sau altele) pe criterii morale, raționale. Pentru că ei nu seamănă cu ceea ce te-ai aștepta să fie.

Antinatalismul e un curent filosofic care pune în centru ideea imoralității nașterii, a aducerii pe lume a unei ființe umane care n-a ales să vină pe lume. E imoral să aduci pe lume pe cineva care nu a cerut asta, mai ales că lumea actuală nu e chiar un loc drăguț. Dacă ești întrebată/întrebat la maturitate dacă ai dori să fii născut în lumea asta, nu știu cei mai mulți ce ar răspunde pe baza unui studiu, dar cunosc o mulțime de oameni care ar răspunde NU. Mai ales oameni care își pun întrebări despre viață, despre sensul vieții, fericire, știți acele teme filosofice banale. Sigur că nu există niciun sens în viață, sigur că viața e mai mult sau mai puțin suferință. Mai ales dacă nu te naști într-o familie cu bani și influență, atunci mai bine să nu te naști deloc. Și e de bun simț să nu te naști ca femeie în India, iar acele avorturi ale feților de sex feminin ar ptuea fi cumva morale din punct de vedere antinatalist. E viață pentru femei în patriarhat? Nu.

Da, pare de bun simț. Cum de bun simț nașterea pare imorală dintr-un alt motiv. În patriarhat, genul de societăți în care ne târăm noi, aproape toate femeile lumii, nașterea e unul dintre cele mai imorale lucruri. De ce? Pentru că femeile sunt obligate să nască. Religiile patriarhale, așa-zisa moralitate patriarhală (spălarea pe creier a femeilor în scopul preamăririi propriei sclavii) acordă femeilor un singur rol onorabil și o singură calitate: aceea de mame. Femeile sunt servitoare, ceea ce e de la sine înțeles, natural, munca lor fiind considerată aproape o resursă naturală inclusiv de filosofi de stânga precum Marx. Adică nu contează ce fac, nu merită recompensă pentru munca lor, bani sau apreciere. Nici măcar mulțumire. E ca și cum i-ai mulțumi pomului că face fructe sau albinei că face miere.

Și dincolo de asta sunt mame, lucru pentru care merită ceva respect, mai ales dacă nasc masculi. Această funcție fiziologică e singura apreciată de patriarhat. Aia e menirea lor, nimic altceva. Ceva natural e un merit, iar munca lor e considerată naturală! Și cine zice că patriarhatul nu e pervers? Și inteligent, aș putea spune, în perversitatea lui. E cea mai bună strategie de devalorizare a unei persoane. Tot ce face nu are valoare, și oricum trebuie să facă, e obligația ei, e natura ei. Iar a fi un uter cultivat e o valoare.
Și totuși, dacă intri pe orice grup antinatalist, indiferent de limba care se vorbește acolo, te frapează același lucru: moralitatea nașterii și a obligativiătții fizice a femeii de a naște prin interzicerea avortului (inclusiv în tările cele mai liberale ca Statele Unite), prin toată confiscarea corpului femeii și a sexualității ei (ca în țările musulmane, unde femeia nu are voie nici să aleagă numărul copiilor), prin obligarea ei să nască sau să aibă relații de supraviețuire tocmai prin marginalizarea și jefuirea ei (cum se întâmplă în lumea noastră). A fi tată în patriarhat, de cele mai multe ori, e unul dintre cele mai imorale roluri. Înseamnă să fii un fel de violator legal, unul care însămânțează o femeie care nu are de ales, chiar când pare că are. Cine ar alege să aibă copii cu Boris Johnson dacă ar fi livrator de pizza? Și acest individ are o grămadă de copii. La fel ca Trump. Sigur, gusturile oamenilor sunt diferite. Poate există și femei care i-ar vedea sexy și încântători, dar câte chiar ar vrea pe bune să aibă și copii cu ei? A avea un copil e mai mult decât o aventură de-o noapte, e mai mult decât să ai o relație cu cineva. Sunt femei (conștiente) care se tem mult mai mult de sarcină decât de viol. Dar conștiința propriei persoane și măcar a propriului corp nu e ceva ce înciurajează patriarhatul. Din contră, ar fi total contraproductiv. Culmea exploatării corpului femeii nu e violul, ci nașterea nedorită, de fapt în urma unui viol la care ea e obligată social și material să consimtă.

Da, numai că acest punct de vedere e vehement respins de membrii grupurilor de antinataliști sau oameni care nu vor copii. Din contră, acești oameni cred că femeile vor ele copii. Ele chinuie bărbații cu dorința lor de copii. Ele sunt amatoare de sarcini și alăptări, de distrugerea carierei, de discrimnare și marginalizare. De ce? Așa sunt ele. Instinctul din ele urlă să aibă copii. Inteeresant e câ aceste grupuri resping cu ură idei feministe. Ura și disprețul față de femeile cu copii e adesea principala temă de discuții pe aceste grupuri. Ele sunt ridiculizate ca proaste care nu înțeleg ce le așteatptă, alte femei au fantezii cu violența față de ele. Am văzut ceva de genul ”aș bate-o cu copilul peste gură”. Am fost expulzată dintr-un astfel de grup din cauza ideilor feministe, pentru că le-am luat apărarea acestor femei. Ele sunt vinovate, sigur, ele asupresc bărbații cu dorința lor de copii. Și încă mai sigur, patriarhatul nu există. ”Dacă mai văd o dată cuvântul ăsta, te dau afară”. Ziș și făcut!

De fapt, în aceste grupuri populația principală e formată din bărbați care nu vor copii, nu vor prea multe obligații, vor să-și trăiască viața, adică acei bărbați care au ajuns în raiul patriarhal, în care nu mai există decât drepturi, nu și obligații pentru bărbați Iar femeile de acolo, cel mai adesea, sunt femei care nu vor ele însele copii, vor să-și trăiască viața, dar care se tem al dracului de femeile care vor copii, deși neagă existența patriarhatului. Ele consideră că oferă bărbaților mai mult decât burta și niște ființe urlătoare care fac pe ele. Ele oferă liniște și distracție continuă, nu obligații împovărătoare. Atunci de ce mai e nevoie să umilească acele biete proaste, pe care oricum bărbații nu le vor, de care ei fug? Poate tocmai că știu că nu e adevărat, dar le e greu să recunoască. Da, realitatea e dureroasă. Iar pntru femei în patriarhat există puține roluri, adică în mare cel de mamă și cel de curtezană. Și doar primul e onorabil. Și bărbații pot să ajungă să-și dorească să fie tați...

Antinatalismul ar trebui să fie un curent feminist. Dar ca de obicei, ca și în Revoluția Sexuală, femeile nu sunt importante. Dar a aduce copii pe lume e imoral în primul rând pentru că de cele mai multe ori se întâmplă în patriarhat. Lumea în forma asta e cumplit de imorală, iar sistarea nașterilor din motive morale ar fi o modalitate de distrugere a acestei civilizații. Dacă specia nu vede alternative, atunci și a speciei.

Continue Reading

What about us? Despre maternitate în patriarhat

 

La târgul de carte Gaudeamus din 2019 am găsit o carte numită ”What About Us? An Open Letter to The Mothers Feminism Forgot” scrisă de Maureen Freely și apărută în 1995 la editura Bloomsbury. Despre ce era vorba? Despre mamele, a căror experiență, a căror viată este trecută cu vederea tocmai de...feministe. Sigur, mamele sunt discriminate în societatea actuală, patriarhală, cum însăși autoarea recunoaște. Există multe prejudecăți legate de mame, reduse, cum deja se știe, de opinia generală, la funcția lor de îngrijire a copiilor. Mamele nu sunt ființe sociale, nu fac politică, nu știu ce e în jurul lor, ele stau cu nasul în biberoane și scutece.

Dar Feeely nu aduce reproșuri patriarhatului, socieății, care discriminează mamele la fiecare pas pe care îl fac, eventual cu căruciorul cu copil, ci feministelor înseși. Bazându-se și pe experiențele personale de jurnalistă care a luat interview-uri unor autoare feministe cunoscute, Freely a obsrvat că acestea devalorizează experiența maternă, considerând-o nefeministă. Aceste feministe, susține Freely, aproape că strâmbă din nas când vine vorba de matarnitate. ”Vai”, par ele să spună sau chiar o spun, ”feminismul tocmai că vrea să elibereze femeile de această experiență, tocmai că dacă ești feministă vrei să arăți că poți să faci altceva, că maternitatea nu e tot ceea ce poți oferi societății”.

Freely pune o problemă interesantă. Și feministă, s-ar putea spune. Sigur, feministele ar trebui să sprijine și chiar sprijină mamele, propun legi pentru ajutorul mamelor, luptă pentru înființarea grădnițelor, creșelor, dar toate astea în primul rând pentru ca mamele să nu fie doar mame. Deși sunt unele curente așa-zis feministe care promovează ”naturalismul” și atașamentul strâns, de lungă durată, între mamă și copil, acel tip de parenting toxic, la modă acum. Mama nu duce copilul la creșă sau la grădiniță, e lipită tot timpul de el, e doar un apendice al copilului. Altfel i-ar afeca psihicul, dezvoltarea ulterioară micuțului.

Pe ce se bazeză înteligenții psihologi care vin cu astfel de idei nu știu. Ce știu e că în societățile tradiționale de vânători-culegători nu există boli psihice. Și acolo creșterea unui copil în acest fel e de neconceput. În Africa se spune că e nevoie de un sat ca să crești un copil. Iar mamele native americane, care încă mai au contact cu modul de viață tradițional, spun că ele nu ar suporta să facă ce fac albele cu copiii lor

Pe de altă parte, cum poate cineva să considere maternitatea ceva feminist? Maternitatea e acceptată și chiar prețuită în toate societățile, oricât de patriarhale ar fi. Iar cu cât societatea e mai patriarhală, cu atât maternitatea e mai prețuită ca singurul merit al femeii, ca singurul mod al ei de a se împlini. Cum ar putea feministele să fie pline de respect pentru așa ceva? Dacă e, maternitatea trebuie doar integrată în sistemul de roluri ale femeii în societate, fiind doar unul dintre ele, și nu cel mai important. Feminismul e despre a accepta femeile în societate în alte roluri decât cele tradițional patriarhale.

Dar experiențe recente m-au făcut să înțeleg de unde vine această dorință a unor femei, unele educate și culte, să fie atât de prețuite ca mame, să fie atât de dornice să aibă copii, să ridice pe piedestal experiența maternă. Iar în același timp, să fie atât de egoiste în maternitatea lor. Adică vorbim de femei cărora nu le plac copiii, nu le plac bebelușii, care sunt agasate în mod normal de plânsul unui bebeluș, de urletele unui copil mic, dar care consideră proprii copii, cel mai adesea nereușiți, ceva divin, iar nașterea și maternitatea cea mai tare experiență posibilă. O astfel de femeie îmi spunea că a resimțit nașterea ca o amputare, că nu suportă copiii în general, dar pentru al ei face o excepție. Priveam copilul enervant, cu probleme de sănătate, defecte fizice și de vorbire, genul de copil de care o femeie s-ar îngrozi să apară în mod nefericit în uterul ei. Sau genul de copil de care o mamă normală ar face glume...Să ne gândim la mama lui Maradona, care îi spunea că nimeni nu-l va iubi așa urât, mic și păros. Dar asemenea mame sunt comune. Nașterea nu amputează întotdeauna bunul simț.

Dar când o face, de ce o face? Pentru că maternitatea e tot ce le-a rămas unor femei în societatea noastră, esențial patriarhală, în care o viață un pic emancipată e un fel de premiu, de privilegiu. A duce o viață feministă e ceva foarte dificil, care necesită calități de tot felul, de la competență profesională până la abilități sociale, carismă, chiar aspect fizic plăcut. Societatea oferă foarte puține șanse și mai ales foarte puține roluri pentru femei. Când o femeie e izgonită din orice rol pe care și l-ar dori, lucru la care societatea noastră patriarhală se pricepe de minune, femeile se întorc la ceva sigur, la ceva ce ele scot de la naftalină și hiperbolizează: maternitatea. Și cum societatea actuală, dacă dă liber la ceva, dă la fetișizare, ele fetișizează aceastp experiență.

De exemplu, în știință, cum bine subliniază Evelyn Fox Kelller în ”Secrets of life: Secrets of death”, femeile pleacă din cercetarea științifică și din domeniile tehnice (Kelller este fiziciană) nu pentru că nu ar fi pregătite, ci pentru că mediul e foarte nepretienos cu ele (cel puțin în State și unele țări anglosaxone). Femeile sunt privite cu neîncredere, marginalizate, în final excluse. Femeile sunt descurajate de mici să urmeze cariere tehnice și științifice, încă din școală, apoi, dacă ajung să le urmeze, nu au parte de mai multă încurajare, ba din contră. Cum frumos descrie Jeffrey Eugenides în ”Intriga matrimonială”, într-un institut de cercetare biomedicală din America anilor 80, majoritatea cercetătorilor sunt bărbați, iar puținele femei care au acces în acel campus, sunt partenerele angajaților, ceea ce le aduce porecla de ”asistente de pat”. La noi lucrurile nu sunt chiar așa de grave, eventual în chirurgie arată similar, dar un tavan de sticlă există peste tot. Chiar dacă majoritatea cercetătoarelor sunt femei, directorul e bărbat. În politică se vede peste tot cu ochiul liber. Ca să ai succes cu adevărat, ca femeie, trebuie să ai niște supercalități sociale, amestec de determinare, încredere în tine, dar și autocontrol, pentru că prea multă agresivitate te exclude din start.

Pentru succesul în viața personală, oricât de precar ar fi, șansele sunt mici dacă nu arăți cât de cât aproape de standarde, dacă nu ai farmec și carismă. Și mai ales bani. Multe femei renunță destul de tinere la vise romantice. Și așa tezele sociobiologice, misogine și toxice, devin refugiul lor. Eșuează în relații care se pot numi oricum, dar nu romantice, cărora ele le găsesc rol de supraviețuire a bebelușului. Partenerul lor e doar ”tată la copil”, unul care le apară ”investiția parentală”. Dar de ce trebuie să fie neapărat tatăl biologic în acest rol? Sau de ce trebuie să conceapă copii cu partenerul? De ce nu își aleg cele mai bune gene, pe care ele le doresc la copilul lor? Pentru că progenitura are mai multe șanse să supraviețuiască dacă se implică tatăl biologic, vine argumentul. Adică numai tatăl biologic le ajută cu creșterea copilului, că un bărbat nu ar investi într-un copil sau are șanse mai mici să o fac,ă dacă nu sunt genele lui. Aceleași teze imbecile binecunoscute, dar neverificate, emise de niște masculi incompetenți, inculți, egoiști care se citează unul pe altul cu aceste inepții. Cum rămâne cu unii dintre cei mai tari bărbați din istorie care au adoptat copiii, care evetnual le-au urmat la tron? Cezar a adoptat copii, dintre care unul l-a ucis. Lui Augustus i-a urmat la tron Tiberiu, fiul soției dintr-o altă relație, cu care s-a căsătorit când ea era gravidă. Însuși Traian era adoptat, cum se știe. Nu discutăm cine i-a urmat la tron și de ce. Și până la urmă orice copil e adoptat de tată. Ca să nu mai discuttăm de faptul că instituția tatălui e una patriarhală. De ce trebuie să depindă supraviețuirea unui copil de tată? Copilul e crescut de sat, de comunitate, ceea ce până la un punct a devenit real și acum, când supraviețuirea unui copil nu mai e o problemă în Occident, inclusiv în România. Dacă nu e lăsat la părinții naturali, singurul pericol real în cele mai multe cazuri. Acum copiii instituționalizați într-o țară UE o duc mai bine decât cei săraci, cu probleme sociale care rămân cu părinții. 

Și apoi ce e aceasta investiție genetică? Are vreo acoperire reală, în condițiile în care înrudirea cu un cimpanzeu e atât de mare la nivel genetic? Adică dacă vrei să-ți aperi genele, să le perpetuezi, e suficient să adopți un pui de cimpanzeu, diferența e nesemnificativă. Diferența de înrudire cu membrii propriei speciei e aproape nesemnificativă. Și aici intervin alte probleme. Când se fac studii de înrudire între grupuri populaționale, sau chiar în familie (paternitate, ascendență), acei markeri de ADN sunt noninformaționali. Cu alte cuvinte, prezența lor nu se vede deloc în fenotip. Dacă vrei informații, gene care sintetizează proteine, e mai complicat. Și mai ales care să aibă o relevanță pentru valorile tale. Să luăm exemplul sosiilor. Sigur că sosia lui Kim Jong Un nu e din Scandinavia sau din Congo, dar nu e fratele, fiul sau chiar vărul lui primar. În concluzie asta cu genele e doar o scuză. De fapt e vorba de a aduce un străin complet necunoscut, despre care știm mai puțin decât despre orice persoană pe care o cunoaștem. în viața noastră. Despre ce e vorba? Despre simțul de proprietate. Apariția în uterul cuiva sau în uterul femeii cuiva (în patriarhat) dă unora dreptul de proprietate asupra unei ființe umane. Cum spunea Nietzsche despre căsătorie: e întemeiată pe instinctul proprietății și pe instinctul sexual. De fapt, la aceste femei, doar pe instinctul de proprietate. Cât de moral poate fi? 

Izolarea socială a femeilor, care sunt departe de rudele lor, de rețelele de susținere din societățile tradiționale, dar nu au șanse nici să reușească într-o lume patriarhală care cere mult de la femei pentru a nu le merginaliza groaznic, le îndreaptă pe unele femei spre ceea ce ar putea fi numit fundementalism matern. Așa ceva nu a existat niciodată, asesmenea fundamentalismului islamic, adică un cult al maternității ca plasă de susținere în fața eșecului personal și social.

Dar sentimentul asociat acestui rol nu e unul frumos, înălțător, ci egoist, feroce, respingător. Te face să te gândești la acea femeie al cărui copil a fost salvat de la înec de un bărbat care și-a pierdut el însuși viața în această încercare. Femeia cu copilul salvat nu i-a mulțumit măcar, ci a luat copilul și alerga cu el în brațe printre umbrele. Te face să te gândești la femelele de lei de mare care mușcă alți pui de lei de mare care nu au mirosul lor. E ăsta sentiment matern? Probabil ceea ce se numește sentiment matern e sentimentul din care a rezultat empatia pentru alți indivizi din aceeași specie, dar și din altele. Dar aici e vorba de altceva, e vorba de sentimentul de proprietate asupra unei unui act de identitate, un fel de unică asigurare contra ratării sociale și personale. Ceva ce include disperare cruntă, egocentrism și indiferență față de alții, ceva total nefeminist și toxic pentru societate.

Continue Reading

Femeie în punctul zero de Nawal El-Saawadi

Știam de mult de Nawal El-Saawadi, feminsită din Egipt, de profesie medic. Recent am citit câteva interview-uri cu ea. Era plină de viață, originală, lipsită de prejudecăți, în ciuda vârstei înaintate.  Abia așteptam să citesc cartea ei. Nu a fost o dezamăgire, din contră. Cartea părea la fel de vie, și după 40 de ani de când a fost scrisă, la fel ca autoarea. Numai că din păcate, autoarea ne-a părăsit în primăvara anului 2021 la vârsta de 90 de ani. O viață prea scurstă pentru o asemenea persoană!

Cartea, apărută prima dată în 1973, este una dintre cele mai dure, mai directe, mai sincere cărți feministe pe care le-am citit. Rivalizează cu ”Scum manifesto” a lui Valerie Solanas, dacă e să fac o comparație. E vorba de o femeie care chiar face ceea ce recomandă Valerie Solanas femeilor să facă dacă vor să distrugă patriarhatul. 

Interesant e că din zona Orientului Mijlociu, a Orientului Antic, ca să fim și mai clare, vin cele mai lipsite de prejudecăți idei despre sex și relații. Și nu doar în cărți, ci și în viața de toate zilele. Nu înțeleg de ce. Poate să fie o anumită influență a creștinismului, care le ei nu e, și care ne dă unele prejudecăți? Sau o altfel de influență? 

Am cunoscut un kurd din Irak care era foarte încântat de libertatea noastră sexuală. I se părea că noi profităm prea puțin de ea, că nu explorăm suficient, că nu avem suficiente tentative de relații care să ne ajute să alegem mai bine. De fapt ei ne văd mai liberi decât suntem, iar ei par în gândure, cel puțin legat de acest subiect, mai libertini decât noi. Poate ei că ei nu consideră că sexul trebuie să fie, mai mult sau mai puțin, legat de sentimente, că dacă faci sex cu o persoană penru care nu ai sentimente romantice înseamnă că o folosești. Poate relația cu sentimentele e alta. Deși și aici par mai lipsiți de prejudecăți. Serialele turcești vorbesc cu mare nonșalanță despre avort, ceea în cultura așa-zis occidentală, e ceva greu de găsit acum. Dar și despre relația cu copiii vorbesc (sau vorbeau) cu mai multă sinceritate. În ”Huzur” de Ahmet Hamdi Tanpinar, un unchi îi spune nepoatei să nu-și distrugă fericirea pentru un copil, adică să nu renunțe la o relație doar pentru că fiica ei nu îl plăcea pe partener. Poate în Occident, cultul mamei lipită de copil, de dată relativ recentă, susținut inclusiv de unele curente așa-zis feministe, e doar o tentativă bine servită, ca și cultul trans, de a contracara adevărata emancipare a femeilor. Oricum, acest rol al mamei ca apendice al bebelușului e de neconceput în societățile tradiționale, cum ar fi cele nativ-americane. De fapt e de neconceput în orice societate de bun-simț. Doar la noi, cu relațiile noastre interumane atât de alterate, cu oceanele de singurătate cu care ne confruntăm, ajunge să fie de acceptat acest tip de sclavie modernă. 

„Femeie în punctul zero” este cel mai îndrăzneț manifest feminist, poate chiar mai dur decât cel al lui Valerie Solanas. Firdaus, personajul principal,  intelege mai bine decît oricine lumea în care trăiește. Și spune lucrurile pe față. Ea dă cea mai clară definitie a patriarhatului. Cartea e cutremurătoare, mai ales pentru că e după un fapt real. Firdaus chiar a existat, a fost o condamnată la moarte pe care El-Saawadi a cunoscut-o când făcea un studiu despre nevroza la femeile din Egipt. Din întâplare, căutând paciente, a ajuns la femeile deținute, apoi un medic i-a recomandat-o pe Firdaus, o femeie extraoedinară. Romanul se bazează pe povestea vieții ei, narată cu câteva ore înainte de execuție. 

În 1972, El-Saawadi simțea deja represalii profesionale din cauza feminismului ei. Era șomeră,  din funcția ei de director general în Departamentul de Sănătate Publică, iar revista ”Sănătatea” pe care ea însăși on fondase, fusese închisă, și voia să profite de acest timp liber. Studiul despre nevroza la femeile egiptene a condus-o, în căutare de subiecți, la închisoarea de femei. 

Ce motive aveau atunci femeile de nevroză! Când în Cairo femeile cu vâl erau rare, iar acum sunt majoritare! Și-a oprit mașina în fața închisorii și a încercat să vorbească cu o femeie extraordinară, așa cum i-a descris-o medicul. Numai că acea femeie a refuzat-o de câteva ori. A fost profund afectată de acest refuz. 

Cel mai interesant mi se pare dialogul cu gardianca, o femeie probabil lipsită de educație. Aceasta tratează doctorița cu neîncredere și dispreț, cum tratează pe oricine vrea s-o vadă pe Firdaus. Toți vor doar să-și facă propriile interese, nu s-o înțeleagă și s-o ajute cu adevărat pe deținută. Mai mult, declară vehement că orice ar fi făcut, Firdaus nu e vinovată. Ei sunt vinovați, ei ar trebui condamnați la moarte. Cine sunt ei? La întrebarea asta, gardiana se uită mirată. Cum să nu știi cine sunt ei? I se pare suspect și pleacă bombănind. 

Cum El-Saawadi a devenit apoi deținută politic, chiar înainte de asasinarea lui El-Sadat. te face să te gândești la niște adeversari poltici ca fiind ei. Într-un fel avea dreptate. Personalul e politic, cum spunea Kate Milett. Ei erau peste tot. Și ei îi distruseseră viața lui Firdaus. Comiseseră crime de nedescris, pe care legea le trecea cu vederea. 

Din povestea pe care mândra Firdaus o deapănă după ce se decide cu câteva ore înaintea morții să vorbească cu doctorița, se vede că ei sunt toți bărbații patriarhali, toți bărbații care consideră femeile obiecte care nu există decât pentru a fi utilizate de ei, pentru bunăstarea lor. Toți bărbații care conduc societatea și care se folosesc de puterea pe care patriarhatul le-o dă. Toți bărbații din viața ei sunt așa: tatăl, unchiul, soțul, apoi un amant, apoi clienții și chiar bărbatul despre care ea crede că e îndrăgostit de ea. 

E îngrozitor să fii o fată săracă dintr-un sat din Egipt. Tatăl ei, egoist și abuziv, destul de credincios, își bătea în mod constant nevasta, iar de numeroșii copii care nu supraviețuiau infecțiilor copilăriei nu îi prea păsa. Bunăstarea lui, prin munca și sacrificiile femeii care îl servea, adică ale soției, era singurul lucru care conta. 

Apoi, după ce rămâne orfană de ambii părinți, Firdaus ajunge să locuiască la unchiul ei, la Cairo. Unchiul era educat, dar tot un patriarhal, mai ales că era un învățar musulman. O abuzează sexual pe Firdaus, chiar dacă nu o violează. Totuși ea reușește să termine liceul. Singurele sentimente nobile pe care le încearcă Firdaus în adolesență sunt față de o profesoară cu care are cea mai romantică întâlnire posibilă, deși lipsită de orice cuvint. Firdaus plânge singură în curtea internatului, iar profesoara se așează lângă ea și pare să-i împărtășească sentimentele. Plâng împreună aparent fără motiv, dar de fapt pentru soarta lor ca femei, chiar dacă o cunosc deja din experiență sau încă nu au dat ochii cu ea. Dar aici nu e loc de prea multă variație, de prea multe șanse. 

Firdaus vede de câteva ori în oameni o posibilă conexiune afectivă. De câteva ori vede ochii mamei ei cum îi vedea când era foarte mică, ca pe niște amulete care o apăra de răutatea vieții, de lume. Dar odată cu timpul, atât mama ei, ca și ceilalți, afară doar de profesoară, cu care nu se mai întâlnește după absolvire, au trădat-o cu toții. Protecție cu adevărat pentru o femeie ca ea nu există în lumea asta. Înțelegerea tacită și solidaritatea dintre femei mai apare o dată, la absolvire, când profesoara face niște formalități pentru ea ca și când ar fi tutorele ei legal. Dar tot ce a fost bun în viața ei se termină aici. 

El-Saawadi vorbește chiar de lesbianism (ne putem imagina așa ceva în comunism?). O colegă de internat o întreabă pe Firdaus dacă e îndrăgostită de profesoară. Ea nu știa că e posibil să simți așa ceva pentru o femeie. Dar alte fete știau...Să nu uităm, sunt anii 70, anii feminismului radical. 

Apoi viața lui Firdaus se derulează după cum era de aăteptat în situația ei, adică o fată săracă, de la țară, doar cu liceul. Și atunci, șomajul în Egipt era foarte mare, chiar și pentru absolvenții de facultate. E măritată de unchi și de soția acestuia cu un bărbat mult mai bătrân, urât și scârbos, zgârcit, care devine și abuziv fizic. Ea fuge, apoi devine victima altui bărbat, care la început pare că vrea s-o ajute, îi oferă chiar un pic de grijă. Dar ajunge s-o bată și s-o sechestreze. Reușește să scape cu ajutorul unei vecine, nu a poliției care nu ar fi ajutat-o. O femeie din prostituție o ajută, dar râmâne să lucreze cu ea. E o perioadă bună. Când și noua ei prietenă o trădează, rămâne să practice pe cont propriu, ceea ce îi aduce bunăstare, libertate, o viață tihnită. 

Relația cu banii îi deschide ochi față de propria putere, îi arată drumul spre libertate. Sentimentul propriei valori, chiar dacă e pe piața prostituției, o eliberează. Liberalismul pieței, faptul că fixează ea prețul pentru ea înăși, nu o fac alții, îi dă sentimentul de siguranță. Bărbaților nu le pasă de ea, ea nu reușește să simtă plăcere cu ei. Așa cum îi spunea fosta ei asociată, e la serviciu, iar plăcerea o poate lua din altă parte. Dar e liberă. Poate e tot ce poate avea o femeie în lumea asta. Banii, nu diplomele, nu serviciul, eliberează femeile, cum avea să constate după încă o aventură dureroasă. 

Avea de toate, bani, un apartament cochet, o bibliotecă, dar un bărbat, un client și prieten, o face să își dorească mai mult. Meseria ei e utilă. dar nu e respectabilă. Atunci decide să aibă respectabilitate. Se angajează cu greu funcționară, pe un salariu de nimic. Trăiește în condiții oribile, într-o cocioabă cu baie comună, dar prețul respectabilității e mare. După trei ani de muncă ajunge la concluzia clară: femeile care lucrează nu sunt mai respectabile decât prostituatele, mai ales dacă câștigă prost. Ele sunt abuzate inclusiv sexual de șefi pentru o mărire de salariu infimă, pentru a nu fi concediate. Tremură pentru un loc de muncă de mizerie, care nu le aduce nici bani, nici mai multă demnitate. Nu prea multe opțiuni pentru femei în patriarhat!

Cadoul pe care i-l aduce locul de muncă onorabil e...inima frântă. Sentimentele ei pentru un coleg revoluționar, pentru care face foarte multe lucruri, pe care îl ajută din suflet în activitatea lui, nu sunt împărtășite, deși așa părea. Revoluția e revoluție, dar bunăstarea personală e altceva. Află întâmplător că el s-a logodit cu fiica directorului. Normal, bărbații vor bani, nu sentimente. Și revoluțiile sunt pentru ei, pentru succesul și banii lor. Femeile trebuie să-i servească, să-i sprijine,  ca de obicei. A propos de aliații de stânga ai feminismului...
Înțelegând cu adevărat cam cum stau lucrurile în patriarhat, Firdaus se întoarce la meseria care îi oferise libertate și bani. Și îi merge bine ani de zile. Numai că...un bărbat, mereu un bărbat, îi distruge echilibrul. Deși se ținuse tare cu bărbații care voiau căsătorie, cu cei care voiau să-i ofere sentimente, a fost  învinsă în final de...patriarhat, adică de mafia masculină și rețelele ei de corupție. Un pește dorea de mult ca ea să lucreze pentru el. Și el avea mai multe relații decât ea, inclusiv în poliție. Și cum prostituția era ilegală în Egipt, a cedart până la urmă. 

îl ucide în legitimă apărare, cu cuțitul cu care el voia s-o ucidă. Doar că asta nu e de ajuns. Ura ei se manifestă și față de alți bărbați. Mai atinge o treaptă de eliberare. Nu îi mai e frică. Îi place să-i sfideze și asta dă dependență. DIn sfidare îi povestește crima unui prinț arab care o agățase ca pe o prostituată, dar ajunge s-o creadă prințesă datorită atitudinii ei, El nu crede, văzând-o atât de blândă. ”Dar cine spune că nu e nevoie de blândețe pentru o crimă?” 

Într-adevăr, e nevoie de blândețe, de răbdare ca să înțelegi adevărul despre viața femeilor în patrriarhat. E nevoie de toate astea pentru a nu fi coruptă, a nu te adapta la sistem, a rămâne demnă și cu propriile principii, propria gândire și simțire. Și când ajungi la adevăr, singurul răspuns e crima. 

Firdaus urăște patriarhatul, urăște tot ce fac bărbații femeilor. Urăște toți bărbații din ziare, scuipă pe pozele lor. Toți sunt cocoțați acolo pe durerea femeilor, din care se hrănesc. Mărturisește că îi vine să le dea tuturor palme peste față. Ăsta e singurul ei sentiment față de bărbați. Dar ei sunt mai puternici. Ei o condamnă la moarte pentru o crimă în legitimă apărare. Acest lucru se întâmplă și acum în Iran. Iar la noi sunt multe femei condamnate pentru ucidere în legitimă apărare. Doar că la noi nu e pedeapsa cu moartea. 

Dar nici ea nu mai vrea să trăiască. Nu mai are de ce. A refuzat orice sfat de a-i scrie președintelui pentru comutarea pedepsei. Așteaptă moartea ca pe o călătorie unde ei nu au fost. De fapt ea știa tot, înțelesese tot despre viață. Nu mai avea ce explora, ce vedea. Viața pe care ar fi dus-o după aceea nu o mai interesa. 

”Femeia în punctul zero” este o carte totală. Nu degeaba a fost tradusă în 35 de limbi. Simți că nu mai e  nimic de spus despre viața femeilor în patriarhat după ce o citești. 

Continue Reading