In lumea in care traim, criza de idei e cronica, de la industria filmelor pana la cea farmaceutica. Citeam de mult un articol despre Hollywood. Acolo majoritatea actorilor au talent, majoritatea profesionistilor sunt buni, dar criza este de idei, se spunea. Daca te uiti la filmele noi, senzatia asta te copleseste. Desi, pe de alta parte, se mai scrie literatura buna, dar mult discutata aplecare spre risc a celor dn aceasta industrie, ca si din oricare, nu mai exista. De fapt nu a existat niciodata, a fost doar disperarea, cand nu se cunosteau cai sigure de afaceri, adica de a scoate bani. Acum se cunosc, si pe aia se merge. Nimeni nu risca.
Si totusi....teoretic, cel putin, stiinta, arta, filosofia, academia adica, cer idei noi. Sigur ca studiile arata ce fel de idei noi se publica si sunt dorite, devin de succes: cele un pic cosmetice, care sa nu aduca mari schimbari, mari mutatii, ci doar o mica imbunatarie. Cele revolutionare nu au nicio sansa. Dar uneori, necesitatea noului de dragul noului, mic si la locul lui, cum ii sta bine, poate fi nu tocmai benefica.
Asta pare sa fie situatia in filosofia ultimelor decenii, atinsa atat de dragut de postmodernism, relativism cultural si alte sindroame din acest spectru. Filosofia produce idei noi, modeste ca anvergura, dar ciudate, cele mai multe conducand pe carari nepravazute la modalitati de salvare a status quo-ului. Uneori te intrebi de ce e nevoie mereu de idei noi, cand asta e noul care se publica, se doreste. Ca unii sa-si faca si ei cariere? Ca sa existe universitati? Filosofia noua, daca ar fi s-o caracterizez intr-o fraza, ar fi uitare a originilor profunde. Desi face referiri la istorie, uita mereu de unde s-a plecat.
Recent am citit doua carti de la editura Hecate, ambele cu autorare feministe celebre, Luce Irigaray si Rosi Braidotti. Ambele sunt autoare feministe de rit nou, adica niciuna radicala.
In "Impartasirea lumii", Irigaray are niste idei bune, chiar faorte bune, as spune. Ea pune accentul pe mediul extern, perceptia lui, reflectata si in lingvistica prin pronumele impersonale ("on" in franceza, "se" in romana) ca referire la mediul matern, Ea reabiliteaza, de fapt mentionaeaza rolul mamei in viata umana, rolul civlizator, rolul de a da suflet uman noua tuturor. Sigur, ea nu spunea asa, dar asta ar fi ideea. Ne raportam prima data la mama, ea nu doar ca e mediul nostru extern inainte de nastere, dar ea e punctul de reper in perioada de maxima dezvoltare umana. Mama ne face oameni, as spune eu, ea ne da ceea ce numai oameni au, aceea educatie care ne face sa vorbim, sa mergem si sa simtim ca oamenii. Rolul mamei e extraordinar, crucial pentru umanitatea din noi. Si tocmai acest rol este minimalizat prin cultura patriarhala in care traim. E o nedreptate dincolo de limitele moralitatii. Asta ar spune Irigaray daca ar fi mai militanta, dar nu spune.
Din contra, la ea genul e considerat mai departe, nu vorbeste despre el ca despre ceva opresiv, cum face feminismul radical. Genul, rolul social asociat sexului biologic, desi recunoaste ca e diferit in diferite culturi si epoci ea ii atribuie un rol transcedentar, deci el cumva exista dincolo de epoci si culturi. Ea recunoaste genul, cu alte cuvinte.
Alte merite ale lui Irigaray ar fi accentul pus pe ruperea femeilor de spiritualitate. Cand femeile nu mai au componenta spirituala, cand nu mai exista reflectare feminina in domeniul spiritual (locul in care as recunoste existenta genului), valoarea lor umana si sociala sufera pierderi irecuperabile. Statusul lor se prabuseste. Cu asta sunt de acord, am spus-o si cu alte ocazii. Lipsa dimensiunii spirituale feminine, autodefinite, autoconstruite, nu atribuita de barbati, e catastrofala. A nu se confunda religia cu spiritualitatea. Spiritualitatea ar fi date de functiile psihice tipic umane, de reflectarea artistica, transcedentala, in universul interior. Religia e asociata cu o spiritualitate mai redusa, spiritualitatea profunda e ateista, seculara, cat mai individualizata, as adauga. Dar trebuie sa aiba totusi niste repere culturale. SI da, construirea spiritualitatii feminine ar trebui sa fie o prioritatea a feminismului radical, as mai adauga. As recunoaste poate doar genul in spiritualitate, crearea sau recrearea unui gen ca in vechime, bazat pe spiritualtite feminina. Dar atat.
Dar lipsa la Irigaray, ca si la altii, e aceea a definirii unui rol (gen) al femeii si al barbatului, dincolo de esentialisme biologice, atat de contestate. Si nu ma refer la esentialisme anatomice si fiziologice, ci la apelul la genul cultural, adica la prejudecati comune. De fapt se incearca intr-un fel o reconstituire a genului, care transcende culturi. Incearca si Evelyn Fox-Keller. Aceasta din urma vorbeste despre baiatul care manipuleaza jucaria care e mama, fetita care danseaza pentru a aduce mama inapoi. Diferenta ar fi la varste foarte fragede, cand baietii ar incepe cu obiectificarea, fetele cu o comunicare sociala care recunoaste individualitatea celuilalt. Incearca si Iriagary, iar la ea autoafectiunea ar fi diferenta dintre sexe (genri). Femeile sunt capabile de autoafectiune, barbatii, nu. Ea numeste autoafectiune ceva foarte frumos, de fapt auto-perceptia puternica, constiinta senzoriala profunda a propriei persoane. Si o pune pe seama unor aspecte anatomice, ceea ce mi se pare prea putin. Asta ar conduce la acceptarea altora ca fiinte umane depline, pe care sa le recunosti ca individualitati ireductibile la tine insati, nesuperpozabile, ca mana dreapta si stanga, de exemplu. De fapt pe intalnirea individualitatilor ireductibile se bazeaza cartea ei, pe dezvoltarea unei noi perceptii a celuilalt.
Am incercat si eu aici sa creez un gen masculin, genul de baza feminin, e ceva ce e de la sine inteles. Sigur ca sexualitatea e ceva ce ne modifica optica asupra lumii, dar sexualitatea copiilor nu e mult diferita de la un sex la altul., ceea ce pana si Freud e de acord. Daca apelezi prea mult la biologie te temi sa nu cazi in alte erori. Iar alternativa este sa cazi in contaminari cu prejudecati culturale, de cele mai multe ori patriarhale. Privirea spre biologie, cu un alt ochi, feminist, este salutara. Ideea e ca femeia e de baza, iar barbatul e o lipsa, pe care o simte de cand e mic. La om, sexul feminin este cel de baza. Exista mai mult stress, mai multa nesiguranta in barbati de cand sunt mici. desi ei sunt mai mici de statura, mai usori, la aceeasi varsta cu fetele, sunt mai agresivi. Agreisvitatea e lipsa de ceva, e neliniste, e o problema. Problemele le simt in continuare. Masculii sunt setati pentru lupta, competitie, pentru un mediu precar in care trebuie sa se lupte pentru resurse. Pentru ca la majoritatea speciilor, masculii sunt alungati din mediu, femelele au inca dreptul ca mature sa stea aproape de teritoriul mamei. Femeile sunt intr-un fel nascute printese, adica fiinte care nu au alta grija decat sa exploreze, sa se eploreze. Matrithartul e ceva natural, femeile cauta resurse, ele au prin nastere asigurat accesul la resurse. In societatile matriarhale, femeile mostenesc averea si rangul, iar la animale teritoriile din vecinatatea celui al mamei, la multe specii de mamifere solitare. Ele sunt mai linistite, mai calme, mai sigure pe ele, ceea ce le face sa invete mai repede, chiar sa exploreze mai mult, atunci cand nu e vorba de agresivitare sau curaj care rezulta din agresivitate. La cimpanzeu, speciei de altfel sociala, femelele sunt mai creative, ele fac inventii, ele invata repede.
Aceasta a dus la om probabil la o diferenta si mai mare. Femeile sunt fiinte spirituale, umane, dar si ele se dezumanizeaza apoi, odata cu opresia. Dar sunt nascute libere, linistite, sigure pe ele, spirituale. Barbatii sunt mici, nedezvoltati, dopajul pe care li-l confera hormonii in adolescenta ii fac sa creasca mai mult, sa aiba muschi, tocmai pentru ca sunt adaptati la mediul lor mizerabil, in care trebuie sa se lupte pentru supravietuire. Dar probabil problemele lor de dezvoltare raman, dincolo de cele ale muschilor si oaselor. Ei raman intr-un stadiu de umanizare inferior pentru mult timp inca, uneori, de cele mai multe ori, pentru toata viata. Numeroasele probleme de adaptare la traiul in societate, accentuate si de patriarhat, ale barbatilor, sunt o dovada in acest sens. Existenta patriarhatului, a organizarii barbatilor, a tuturor tragediilor istorice pe care le-au produs si le produc ei in fiecare zi, vine din starea lor precara inascuta, din blestemul evolutiei, precaritatea soartei masculilor. Exista societati matriarhale umane (dar si la putine alte specii, ca unele specii de balene) care nu mai alunga masculii. De fapt matriarhatul la om e propice si pentru barbati, nu e de mirare ca ei lupta sa-l mentina.
Braidotti, in "Postumanul", scrie mai coerent, da mai multe informatii. Ea s-a inspirat cumva, cum si recunoaste, de la Irigaray, dar ea vine cu post-umanismul, anti-individualismul, cautarea de noi subiectivitati
NU poti respinge umanismul,, pentru ca umanismul a creat, intr-un fel feminismul. Chiar daca umanismul se referea la barbatul alb, heterosexual, european ca etalon al umanitatii.. E o barbarie, o mizerie, dar conceptul ca oamenii se nasc egali, nu au privilegii prin nastere, e esential pentru dezvolarea feminismului.. Ea contesta de fapt raportarea la barbatul alb, heterosexual, european etc, ceea ce e de contestat, dar atat.
Dar feminismul ar fi de fapt recuperarea umanismului, recuperarea meritocratiei reale, umane, care e feminina in esenta. Barbatii sunt un pericol, s-au impus doar prin forta, prin violenta, care a capatat apoi valente spirituale. Acest umanism ar avea ceva diferit, punerea in centru a femeii, nu a barbatului, Barbatii care vor sa acceada la aceasta stare trebuie sa-si lepede masculinitatea. civilizatia e lepadarea de masculinitatea nativa, salbatica. Societatea, cvilizatia e a femeilor, ele, cum se vede, au abilitati sociale superioare la cele mai multe specii, inclusiv la om. Si daca unele se izoleaza de societate, ca oamenii sensibii o fac adesea, e ca societatea e infectata cu brutalitate, superficialitate, falsitate, nu pentru ca socialul, relatiile interumane ar fi ceva rau, ceva de respins. ceva ce oamenii deosebiti nu apreciaza. Infectarea cu aceste tare ar fi influentata de patriarhat in mare masura. NU e de mirare ca izolarea puternica si extinsa apare in societati puternic patriaarhale, ca cea japoneza.
Modestia femeilor e de neinteles, feministele traiesc inca in modestie, nu avanseaza idei dure, radicale,. Intr-un fel supraomul e femeie, barbatul poate deveni si el supraom, dar cu mari eforturi. Desi sunt unii autori, chiar barbati, cum ar fi William Golding, laureat al Premiul Nobel, autorul superbului roman "Imparatul mustelor", care avanseaza cumva aceasta idee, chiar daca folosesc alte cuvinte.
Braidoti se considera sora cu oaia Dolly si cu oncosoarecele, penrru ca fiind femeie, e exploatata ca femeie, biologic. E cat se poate de adevarat. Femeile sunt crescute ca animalele in ferma pentru reproducere si exploatare prin munca neplatita. Dar solutia e sa te vezi altceva, intai tu. Si in consecinta, ea cauta subiectivitati noi, nu individuale. La naiba, pai ca si in cazul perioardei istorice care preceda umanismul, avem in urma noastra o intreaga istorie in care nu exista individualism, in care individul era introdus in comunitate, era al comunitatii, al tribului. Braidotti propune subiectivitatea colectiva, in care sa fie si elemente ale mediului. NU, subiectivitatea e individuala, dar omul e mai mult decat corpul lui, pielea lui nu e granita lui. Omul are univers interior, unii mai mare, altii mai mic, dar are. Universul interior e atacat atunci cand unele lucruri se incalca. Sigur, si aici se ajugne la abuzuri, Universul interior al cuiva poate cuprinde sclavi. Si de fapt ceea ce critica Braidotti, dar nu numai ea, e ca ndividualismul a dus la egoism, dar alternativa era cumplita. Nimic nu e de facut, cand omul e al comniiatii, nu exista libertate personala, de constiinta, religioasa. Principiile lui Stuart Mill, faci orice daca nu faci rau, contin o valoare. Cum facem cand principiile noastre se bat cap in cap, cand universurile noastre virtuale se bat cap in cap? Simplu, exista justitite care trebuie sa cuprinda multe alte aspecte, alte legi, alte viziuni. Solutiile cele mai inteligente exista, daca nu trebuie cautate. Toata nenorocirea din lume e ca nu exista state de drept, ca nu exista lume de drept. Faptul ca ne intereseaza lumea arata universul nostru virtual. Explorarea mai adanca ar duce la universalitate, oricat de greu ar fi.
Sigur ca si aceasta conceptie, ca si a lui Bradoti, poate fi monista, nu avem neovie de contrarii, de dialectica, viata are in ea toate elementele evolutiei, devenirii speciilor, omului, societatii. Monismul, imprumutat de la Spinoza, cel putin un precursor al umanismului, e ceva admirabil. Monismul e in acord cu feminismul, care nu are nevoie de dusmani, de razboi continuu, ca patriarhatul.
Din pacate, feminsimul radical este alungat din universitati. Analizele noi feministe radicale sunt rare, pentru ca satus quo-ul masculin nu le primeste, cum spune Sheila Jeffreys. Dar asta nu inseamna ca nu e neovie de el, ca feminismul radical nu trebuie sa se dezvolte filosofic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu