Ca feminista radicala, admit unele analize marxiste cum ar fi un anumit antagonism de clasa. Clasa barbatilor exploateaza clasa femeilor. Asta e patriarhatul. Barbatii sunt nascuti ca stapani ai femeilor, ei trebuie sa domine, ele trebuie sa se supuna. Femeile sunt nascute si crescute pentru satisfacerea barbatilor, pentru a-i servi, pentru a fi utile in lumea lor. Femeile nu au propria lor cultura, putere politica, ele sunt cel mult acceptate in lumea barbatilor, a necesitatilor lor, unde ele trebuie sa-si fac cel mult loc, dar nu au capacitatea, nici macar acum, dupa ce egalitatea femeilor e inscrisa in multe constitutii ale lumii, sa isi faca propria politica. Pentru ca e greu sa construiesti libertatea pe structuri patriarhale. Insasi cuvantul egalitate include raportarea la barbati, la ce sunt ei, la statusul lor. Femeile poate vor altceva, ar crea o alta lume, cu alte valori. De unde a pornit istoric acest fenomen, si vom mai discuta. La fel si despre mecanismele prin care se mentine status quo-ul.
Ca si fascismul si comunismul, derivate din patriarhat, patriarhatul are propria propaganda, propriile povesti revolutionare. Mai mult, patriarhatul are religiile lui. Paradisul pierdut al islamistilor e de fapt paradisul pierdut al stapanirii femeilor. In tarile din Nordul Africii, ca Algeria, in care modernismul a patruns, frustrarea tinerilor saraci a venit din libertatea femeilor si exprimarea sexualitatii lor, ca si din saracia lor si marginalizarea lor sociala care nu le oferea accesul la femei. Asta a dus la primavara araba. Patriarhatul dur e paradisul pierdut pentru ei. Iar religiile vorbesc de patriahat, de relatiile patriarhale intre femei si barbati ca de un paradis. In retorica patriarhala, spun feministele, printre mecanismele de propaganda intra si iubirea romantica. In mediile feministe, mai ales radicale, aceasta idee este bine cunoscuta.
Desi sunt feminista radicala, neg acest aspect. Intai sa ne intrebam ce e iubirea romantica si daca intr-adevar patriarhatul, scrierile patriarhale, de la cele religioase, pana la cele laice, o mentioneaza si incurajeaza. Dar mai intai sa definim iubirea romantica, sa o diferentiem de iubire ca atare, cum e cea dintre mama si copil, rude etc. Cred ca exista o diferenta esentiala intre cele doua, care apare in literatura, in filosofie. Ceea ce e iubirea intre rude, mama si copil, apoi frati si oameni apropiati care locuiesc intr-o comunitate, prieteni, etc, aceea e un atasament care poate deveni foarte puternic. Dar acest atasament nu atinge cote paroxistice, nu inspira, nu produce modificari profunde in perceptia de sine si a lumii. Cati parintii am auzit care sa fi sinucis ca i-au parasit copiii sau chiar ca au murit? Cata placere produce acest atasament? Ce doresc si viseaza mai mult oamenii, sa fie parinti sau sa simta si provoace iubire romantica? Asta bineinteles cand sunt se bucura de o independenta materiala si sociala. Iubirea dintre rude, inclusiv cea dintre mama si copil, de la care probabil pornesc filogenetic celelalate forme (sau invers, intai a existat atasamentul fata de colonie, apoi fata de pui?) e un atasement care exista si la animale. Sigur, la om e mai puternic si mai complex. Dar e un atasament dupa care nu ne dam in vant. Exista cuvantul "friendzoned" pe care unii barbati il folosesc cand femeile vor sa ii faca prieteni, adica sa aiba prentru ei un atasament de rude. Sa insemne asta ca se simt ofensati doar ca acele femei nu vor sa faca sex cu ei? Probabil uneori e asa, dar prietenia nu e de aruncat, cum se spune, mai ales pentru barbati. Atasamentul de familie naturala, cu surogatele ei,adica prietenii, comunitatea, nu inspira, nu ne face sa ne pierdem mintile, desi si in aceste relatii exista frustrari, tradari, etc.
Iubirea romantica e altceva. E mai mult decat atasament. Si de ea se poate spune, si chiar e in parte adevarat, ca vine din comportamentul sexual. Chiar rolul ei ar fi reproductiv, nebunia ei ar face animalele si oamenii sa treaca peste pericole si sa se reproduca. La animale exista ritualuri interesante, laborioase, complexe, uneori riscante pentru supravietuire, pentru cautarea si alegerea unui partener. Femelele aleg de obicei in natura. Adica intotdeauna. Daca nu ar fi patriarhatul, si la om tot femeile ar alege. Si o fac de cate ori au ocazia. Sexul inseamna alegere. Mai ales pentru femele, care au de obicei de ales. Ele se reproduc toate, intre masculi exista competitie pentru accesul la reprodcuere. In acest comportament e o implicare individuala mai mare, o exprimare individuala mai mare decat in purul atasament. In sex e mai multa libertate, exprimare personala. Sexul implica straini. E poate normal sa ofere mai multa recompensa mentala, cand e vorba de infruntat pericole mai mari, de trecut bariera fricii de straini si a agresivitatii. Nu stim cat de fericite le face sexul pe animale, desi se pare ca si multe specii de animale au orgasm, inclusiv femelele de bonobo si delfini. Dar la om sexul e o placere mai mare decat a avea copii, fara doar si poate, iar studiile arata ca sexul e o sursa de fericire sigura, iar cei mai nefericiti oameni sunt cei singuri cu copii.
Copiii, in cele mai multe culturi, mai ales in cele sarace, si la om, sunt asigurari de supravietuire la batranete, mijloace de a face clanuri si aliante. Au un scop de supravietuire, cum s-ar putea spune. Sexul are scopul placerii, desi sexul duce la procreare, la supravietuirea speciei. La om insa sexul se face de placere, pentru placerea in sine, nu pentru procreere, de cele mai multe ori. Exista, si au existat in culturi puternic patriarhale, femei care sa prefere copiii sexului pentru ca accesul la sex real, de placere, le era interzis. Copiii erau si sunt inca pentru multe femei o forma de a-si face mici clanuri, mici colonii, de a-si aduce singure in viata prietenii si familia (se spune "iti faci familie", adica ti-o fabrici). Sigur, e valabil si pentru barbati, dar la ei, mai ales in patriarhat, e vorba si de posesie, familia fiind un bun, tot un clan facut prin propriile forte, dar care sa le confere si putere sociala in exterior. In aceste relatii putin spus controversate, ca sa nu folosim cuvinte mai dure, apare atasamentul care apare intre animalele care traiesc impreuna, intre om si cainele lui, intre oamenii care ajung din intamplare impreuna in cele mai sordide medii.
Se tot vorbeste de sindromul Stockholm si de paradoxul relatiei dintre victima si agresor, dintre ostatic si atacator. Poate nevoia umana de atasament se poate satisface cu orice fiinta umana din apropiere, chiar daca aceea e agresorul. Victimele abuzurilor sexuale, fete si baieti, persista in actul care le-a adus atata suferinta, intrand in prostitutie sau acceptand mai departe abuzuri. Si producandu-le. Oamenii se ataseaza de oricine sau orice, cand nu au de ales. Ce alegere exista in a avea copii? Ce alegere poate fi in a aduce pe cineva complet necunoscut in viata ta, un strain despre care nu stii nimic, nici macar cat stii despre un agresor, un dictator, care poate fi oricine, poate deveni orice, doar ca s-a nimerit sa creasca in uterul tau, nu conteaza in ce imprejurari? Sau al femeii din proprietatea ta?
Atasamentul exista, nimeni nu se indoieste de el. Unii numesc atasamentul acesta iubire. Patriarhatul intr-adevar a incurajat mult iubirea intre mama si copii, desi proprietatea copiilor era clar mentionata, fara ca cineva sa vada contradictia. Nici acum nu o vad, desi sunt oameni care chiar isi iubesc masinile. Cum femeile trebuia sa fie masini de nascut, pentru a oferi carne de sabie si a forma aliante, clanuri, ele aveau aceasta datorie. Maternitatea a fost ridicata in slavi, in tarile crestine cultul marianic era foarte important.
Daca iubirea materna e asa inaltatoare, ramane de vazut de ce un sondaj arata ca femeile considera accesul la contraceptie mai important pentru viata lor decat dreptul de vot. Daca aceasta iubire e asa placuta, de ce legile anti-avort sunt piatra de rezistenta a patriarhatului, a politicilor de dreapta? Femeile sunt condamnate la maternitate, extrem de solicitanta si inainte si dupa nastere, ca sa nu mai vorbim de nasterea insasi. Maternitatea in societatile patriarhale dure era singura valoare a femeilor, singurul mod de manifestare, si singurul lor rost. Luther spunea ca daca femeile mor la nastere foarte bine, si-au facut datoria, asta e rostul lor.
Intrebarea e daca patriarhatul ridica face aceeasi apologie si iubirii romantice. Raspunsul e NU. Iubirea romantica e criticata. Iubirea romantica ar insemna libertatea, alegerea femeii, dar si a barbatului. Iar alegerile reale nu ar tine cont de aliante, de ceea ce clanul vrea pentru copii. Femeilor mai ales le e interzisa initiativa, alegerea, dorinta sexuala reala. Ele trebuie sa fie supuse sotilor, adica sa aiba sindromul Stockholm, nu sa viseze si sa alerge dupa barbatii pe care ii vor ele. Daca patriarhatul ar incuraja sau preamari iubierea romantica, adulterul nu ar fi pedepsit cu lapidarea. Femeile patriarhale nu vorbesc si isi cenzureaza gandurile in ce priveste visurile romantice. Patriarhatul nu are mare imaginatie, filmele si povestile de propaganda patriarhale sunt false, trase de par, vulgare, cum sunt cele fasciste si comuniste.
Iubirea romantica e un drog, frizeaza sublimul, iar patriarhatul nu are a face cu asa ceva. Nu e nimic sublim in supunerea fata de patriarh. Chiar daca am reduce iubirea romantica la sex, la o consecinta evolutiva a sexului, tot ar reprezenta o forma de afectiune mai veche decat atasamentul matern. Apropierea pentru reproducere e mai veche decat comportamentul matern, decat grija pentru progenitura. Dar oricum, pasiunea romantica seamana cu efectele unui drog, e o forma de adictie.
Sexul ofera multa placere, efectele acelei placeri pot conduce la modificari de perceptie a lumii si a propriei persoane, dar pasiunea romantica e mai mult decat asta.
La intreabarea daca exista iubire romantica, raspunsul e simplu: ai simtit asa ceva? Atunci exista. Din nefericire, e foarte rara in realitate, iar din cauza aceasta, a expectatiilor mari atunci cand e implicata, poate oferi multa dezamagire. Din simplul motiv ca oamenii foarte sensibili, care sa ajunga sa simta asa ceva, sa aiba si o constiinta puternica, sunt foarte rari. Dar ea ramane un ideal in cultura Occidentala. Se spune ca ar fi fost inventata de trubadurii provansali in Evul mediu. Probabil asa a fost impusa cultural in aceast spatiu, chiar daca ar fi vorba de o (re)descoperire, desi probabil e mult mai veche, desi e incurajata si sustinuta diferit in culturi diferite. Acest sentiment are prea putina legatura cu supravietuirea ca individ si a speciei, e din categoria artei, a viselor, a sacrului, unul dintre acele comportamente umane care par inutile, dar care ne fac oameni. Oamenii primitivi fac arta, au un fel de proto-religie, adica o privire dincolo de realitatea obiectiva, creaza povesti si cantece. Pasiunea romantica seamana cu a face arta, a vedea transcendentalul intr-o fiinta umana, ceea ce face posibila descoperirea trancedentalului in propria persoana. Cum am mai spus, sex si placere se poate face si in copilarie, oamenii se masturbeaza, dar in adolescenta, atunci cand oamenii capata constiinta puternica a propriului corp si a propriei persoane la nivel social, atunci apar sentimente romantice. Atractia sexuala e ca un drog, poate avea asemenea functii, de a descoperi transcedentalul, de a vedea de fapt altceva decat simple imagini ale realitatii. In unele culturi orientale, se spune ca descoperirea divinitatii are loc prin actul sexual. Poate ca nici nu e nevoie de act sexual. Drogurile si religia, revelatiile despre natura, au mers mana in mana de-a lungul istoriei. Animalele, daca au acces la droguri, le consuma. E geu de crezut ca oamenii primitivi nu au descoperit si ei pasiunea romantica, chiar daca nu arata chiar ca in Occident.
La intrebarea daca pasiunea romantica e un construct patriarhal studiul societatilor matriarhale, matrilineare de fapt, ca si comportamentul femeilor independente material si social. In societatile matrilineare, femeile au de obicei un comportament sexual liber. Ele au amanti, cu care au relatii pentru anumite perioade de timp. Ele cauta placerea sexuala libera. In cazul sexualitatii libere, se crede, nu ar trebui sa existe pasiune, gelozie, ca in Brave New World. Din pacate, lucrurile ar putea sta diferit, cum sugereaza chiar opera science fiction mentionata. Posibilitatea de explorare sexuala ar putea conduce, in unele cazuri, la pasiune romantica.
Pasiunea romantica implica gelozie, se spune. Asta ar insemna posesivitate, care ar fi legata de patriarhat. Margaret Mead descrie societatile traditionale ca fiind foarte linistite, cu amor liber, fara gelozie. Totusi, unele date mai noi par sa arate ca si in acele societati exista pasiune si gelozie (Samoa). Gelozia nu trebuie sa implice posesivitate, ci acea dorinta de exclusivitate care e implicita intr-o alegere foarte stricta, exclusiva, bineinteles libera.
In Antichitatea greaca, puternic patriarhala, unde femeile, inafara de unele curtezane de lux, erau inculte, izolate, simple masini de reproducere, acel sentiment descris de Platon, dar apoi si de alti autori, de afectiune intre oameni cu valoarea intelectuala si afectiva inalta, dar oarecum egala (iubire platonica) era adesea intre barbati. Probabil si intre femei, cum se sugereaza in cazul poetei Sapho.
Daca iubirea romantica e inventata de patriarhat, deci de barbati pentru a ameti femeile, atunci cum ar trebui sa fie relatiile intre lesbienele de-o viata, mai ales lesbienele butch? Unele surse din interiorul acestor comunitati arata ca relatiile intre lesbiene sunt pasionale, ele isi fac relatii atunci cand se indragostesc de alte femei, nu cauta pur si simplu partenere (angajeaza), model de inspiratie patriarhala pe care il resping cu tarie.
Probabil patriarhatul s-a folosit de iubirea romantica, in unele cazuri, si la modul superificial, ca de ceva ce femeile doresc, ceva ce ar exclude statusul lor patriarhatul, de simple angajate, daca nu sclave ale barbatilor. Trubadurii faceau femeile sa viseze, sa se simta altceva, sa aiba ce doresc, atunci cand cantau acest sentiment. Placerea sexuala, asociata cu un comportament sexual care sa le inspire e ceea ce pot dori femeile de la un barbat atunci cand sunt libere sa aleaga. Ce altceva ar putea dori daca nu sunt deprivate de mijloace materiale de supravietuire, de staus social, ca in patriarhat? Femelele vor dansuri nuptiale, vor interes puternic din partea masculilor. Daca e exclusiv asta e dovada fortei.
Cand sunt lesbiene doresc acelasi lucru de la femei. Pasiunea romantica ar avea legatura cu sexul, in sensul ca femeile libere o doresc. Barbatii ar dori-o si ei, daca nu ar fi la concurenta cu statusul social in patriarhat. Pentru statusul social o sacrifica si femeile patriarhale, daca nu pentru simpla supravietuire.
A nega existenta acestui sentiment inseamna a nega unele comportamente tipic umane, a nega tendinta oamului de a avea senzatii extraordinare, a trai dincolo de dorinta de supravietuire si de reproducere. Tocmai intoarcerea la utilitate, la interesele simple, animalice, e dusmanul ei.
https://en.wikipedia.org/wiki/Kate_Millett
https://en.wikipedia.org/wiki/Judith_Butler
https://en.wikipedia.org/wiki/Donna_Haraway
https://en.wikipedia.org/wiki/Shulamith_Firestone
Foarte interesant articolul! Si eu cred in existenta iubirii romantice si sunt de acord cu faptul ca sistemul patriarhal incearca sa suprime sentimentele oamenilor si sa ii supuna unor reguli rigide. Cred ca ar fi cel mai bine pentru societate daca atat femeile cat si barbatii nu s-ar mai supune legilor patriarhale si si-ar trai viata fara aceste constrangeri.
RăspundețiȘtergere