Normal Life

Cum a trecut ceva timp de când am încercat să valorific acest proiect (7000 de ani/Critici feministe), considerându-l de luni de zile gata, m-am gândit ce i-ar mai trebui ca să-i dau drumul definitiv. Și amintirea acestui film (Normal Life, 1996, în regia lui John Mc Naughton) mi-a adus un răspuns. Proiectul nu ar fi fost complet fără această capodoperă (cum au numit-o și alții). Dar ei s-au referit la actorie, regie, dar și la subiectul filmului, adică aspectele economice descrise și  radiografia criminalității. Nu am găsit, nu garantez că nu sunt, dar eu nu am găsit, referiri la relația de cuplu descrisă în acest film.  

Că e cel mai bun film al actorilor Ashley Judd și Luke Perry asta e ceva recunoscut de critici. Ashley Judd parcă nu e ea. Când mi-am amintit de actrița din acest film, pe care l-am vâzut de două ori, nu m-aș fi gândit că e Ashley Judd. Și Luke Perry e de nerecunoscut. Câte compromisuri sunt și în domeniul ăsta și ce potențial pot avea unii actori! 

Ce e cel mai interesant despre acest film e că e inspirat de o poveste reală, a unui cuplu, Jill și Jeffrey Erikson, care jefuiau bănci. Scenariul excelent e scris tot de un cuplu, Peg Haller și Bob Schneider. Ca și în film, femeia se sinucide înainte de a cădea în mâinile poliției. De fapt multe scene au fost filmate în locațiile în care de fapt au avut loc, inclusiv aceasta. 

Dar filmul prezintă ceva mai mult decât problemele economice ale clasei de mijloc. Și mai mult decât ”o descriere a patologiei criminale”. În film e vorba de o mare pasiune. Pam, o tânără dulce (Ashley Judd blondă, de nerecunoscut) întâlnește un polițist, Chris. Deși e instabilă afectiv, foarte sensibilă, dorinică de atenție și de senzații tari, deci toate calitățile necesare ca să pună pe fugă un bărbat pe treaba lui, reușește să-i sucească mințile iremediabil, cum se spune. Ea se poartă aiurea și nepoliticos cu familia lui. Îi ignoră și se izolează găsind de cuviință că a face roata pe gazon e mai relaxant. Apoi la cel mai mic gest de ignorare sau lipsă de atenție, ca și de critică, ea are reacții pe care bărbații ”normali” le-ar numi ”exagerate”. Nu spupun de ce. Într-o zi el vine de la serviciu și o găsește adormită, pastilată și într-o baltă de sânge după o tentativă de sinucidere. Dar chiar dacă de moment are reacții nervoase, până la urmă el îi acceptă toate fanteziile și încearcă să-i împlinească toate dorințele. Din ce în ce mai nebunești. 

Pentru ea viața e plicticoasă și lipsită de sens. E fascinată de astronomie, de unde poate sentimentul meschinătății vieții umane într-un univers infinit. De aceea caută mereu senzații tari. După ce soțul ei, Chris, își pierde slujba, încep să jefuiască bănci, ceea ce ei îi oferă mai mult decât menținerea standardului de viață. Îi oferă...viață prin participarea la aceste jafuri. Când el consideră că au acumulat destul, și vrea ”să se retragă”, ea îl părăsește. El nu rezistă, și la insistența ei, își continuă aventurile foarte periculoase. Sigur că până la urmă sunt prinși. Pam se sinucide, ca și Jill Erikson, înainte de a fi arestată. Consideră că timpul care i-a rămas e suficient de lung pentru o...novă. Viața ei tumultoasă se încheie cu sens. 

Pam arată tragedia vieții. Trăim pentru fericire, pentru senzații care ne fac să simțim că trăim, fie că sunt sau nu nocive pe termen lung. Nu trăim ca să ne facem datoria, să fim și noi pe aici. Sigur, poate dacă și-ar fi ales o altă cauză mai înaltă (după ce criterii?)...lucrurile ar fi stat altfel. Dar numai patriarhatul, faptul că oamenii sunt sclavi, ne face poate să vedem altceva în viață, să ne bucurăm că am bifat încă o împlinire a unui mimetism social impus, Pam vrera să trăiască. Cu adevărat. Și această femeie care pare definiția vulnerabilității poate fi definiția libertății. Poate tocmai pentru că e vulnerabilă nu poate îndura constrângerile, pentru care e nevoie de multă forță și energie. Trebuie să fii Prometeu sau Sisif, adică un titan, ca să o iei cu suferința în fiecare zi ca să-ți atingi scopul filosofic. Ea nu e așa, deși are filosofia ei. Dar puține mijloace. 

Și în lumea asta ea nu admite un bărbat lângă ea decât dacă face ceea ce vrea ea. Nu pare să fie impresionată de pasiunea lui, nici nu o caută, nici nu încearcă să o păstreze. El pur și simplu tebuie să îi facă pe plac, ca în legenda vrăjitoarei și a cavalerului din Evul mediu, care o întreabă ce vor femeile. Asta vor. Și asta ar trebui să caute orice femeie într-o relație. În momentul în care o femeie e impresionată de pasiunea unui bărbat și încearcă ea s-o păstreze cu vreun efort sau vreo strategie, liberatea ei dispare. Prețuim pasiunea unui bărbat pentru că asta oferă: șansa de a face ce vrem noi. Sigur, e și puterea afectivă asupra unei alte persoane. Dar ce să faci cu puterea? 

E Pam o feministă? Nici măcar. E o femeie pură, care nu poate trăi decât așa. Cunosc femei care se comportă în felul ei. Marea lor sensibilitate le face să pară capricioase și manipulatoare, dar nu sunt. Pur și simplu, a fi decente din punct de vedere al patriarhatului e ceva imposibil pentru ele, pentru că nu au suficientă forță mentală pentru asta.  Și nici nu găsesc poate, cum făcea Pam, un scop în viață din faptul de a supraviețui pur și simplu. Chiar dacă aceste femei există, norocul de a întâlni un bărbat care să fie impresionat de farmecul lor, și în măsura potrivită, e rar. Poate Marilyn Monroe era așa, dar norocul ei se cunoaște. 

Pam a fost descrisă ca manipulatoare și ca un catalizator al crimei, un fel de Eva care îl atrage pe Adam în păcat. Asta e viziunea patriarhală asupra femeilor, care, dacă se caută pe ele însele sau pur și simplu fac ce simt sau doar exprimă. sunt catalogate ca egoiste. Pentru că rolul lor în patriarhat e să servească, nu să caute fericirea sau împlinirea personală. Există tomuri de otravă psihologică creată pentru a ține femeile în lesă. Pe ele și sentimentele lor. Pe de altă parte, nu știm cum au fost lucrurile în realitate, care era relația între Jill și Jeffrey Erikson. Poate un sâmbure de misoginism și de psihologizare ieftină a fost în acest scenariu. Dar jocul actorilor și regia l-au salvat. Pentru că există astel de femei în realitate, și pentru că sentimentele exprimate de Pam sunt ceva ce orice femeie care scoate capul un pic de sub jugul patriarhal a simțit. 

Dacă știu povești de genul ăsta în realitate? Poate istoria consemnează câteva. Dar eu am auzit de ceva similar, de un bărbat care a intrat în pușcărie pentru a satisface extravaganțele soției. Nu era polițist, ci inginer. Și era comunism, și ce pușcărie era atunci! Soția era irațională, extravagantă, nonconformistă. Ceva fermecător pentru unii. Foarte puțini. Dar ceea e contează cu adevărat e că femeile, dacă sunt libere, au dreptul să își rezerve pe cine să primească în viața lor. Și poate singurii bărbați care merită asta sunt cei care le fac pe plac, preferabil din pasiune. A te cupla pur și simplu e doar ceva patriarhal. 

Normal Life - Wikipedia

Continue Reading

George Sand

Scriitoarele femininiste din trecut trebuie recuperate. Și una dintre primele scriitoare feministe despre care afli, cel puțin în cultura noastră, este George Sand (1804-1876), pe numele adevărat Aurore Dupin (de fapt Amantine Lucile Aurore Dupin ). George Sand era nobilă după tată. Nu și după mamă, ceea ce a bunica ei nobilă nu a iertat niciodată. Părinții ei ar fi părut cât se poate de normali azi...Fiecare avea câte un copil nelegitim din relațiile anterioare. Autobiografia ei, din care am citit încă din liceu destul, e foarte interesantă în ce privește epoca respectivă. Dar e, din ce îmi aduc eu aminte, extrem de cuminte. George Sand nu vorbește prea mult de relațiile ei, și mai ales bisexualitatea ei nu transpare din această autobiografie. Dar vorbește de o mulțime de alte lucuri, cât se poate de interesante acum. Acestea ar fi industria în ascensiune sau revolta din 1830, când, înainte ca luptele să înceapă, ea era singura femeie de pe stradă. Curând victimele căzute pe baricade aveau să umplă morgile. 

De asemenea, explică și cum era cu hainele bărbătești pe care le purta apoi, și pentru care era celebră. Mama și mătușa ei, care nu erau feministe și, cel mai probabil, nici bisexuale, obișnuiau să se deghizeze din motive...economice. Hainele femeilor erau foarte scumpe și foarte perisabile, iar ca femeie nu puteai să ieși oricum din casă (problema lui Caitlyn Jenner). Pentru bărbați nu erau atâtea probleme....Așa că acest tip de deghizare, care acum are atâtea conotații era pur și simplu comod. 

Aceste discuții există și acum. Dar acum există și o mișcare de rezistență  feministă radicală care respinge rolul de gen feminin, împreună cu hainele femeiești, machiajul și restul. Lesbienele butch au părul scurt, cu frizuri considerate masculin, și se îmbracă chiar și în costume de bărbați cu cravată. Nu știu cât de comodă poate fi o cravată, dar îmi amintesc că în copilărie vara îmi era milă de bărbați că poartă pantaloni lungi, în loc de rochii vaporoase și fuste scurte. Era pe timpul când bermudele nu erau foarte comune înafara stațiunilor de la mare. Dar ceea ce știam eu în copilărie era deja consecința feminismului. O altă franțuzoaică, Gabrielle Chanel, a eliberat femeile de moda de-a dreptul opresivă cu corsete și rochii lungi și foarte largi, în care te împiedicai la propriu.  Și chiar a făcut treabă bună, aș spune. 

Dar discuția și atitudinea despre haine e una actuală pe care o poartă George Sand în autobiografie, dar nu am întâlnit-o și în cărți. Cel puțin deocamdată, în cărțile pe care le-am citit deja. Iar dscuțiile pe care le poartă, referitor la alte probleme feministe, mi se par destul de timide. În ”Indiana” critică instituția mai mult decât opresivă a căsătoriei. Dar în prefața la prima ediție, ea se apără destul de mult, se dezvinovățește, pare să tempereze ideile.  Apoi, după publicarea cărții, în deceniile următoare, în societate apar critici mult mai dure și mai vocale decât cele pe care le emite ea în acest roman. În ”Indiana ” e vorba de o tânără femeie, foarte sensibilă, care e obligată să se mărite cu un bătrân abuziv, cu care se poartă dur și distant, dar suportă toate toanele amantului extrem de superficial și egoist, genul bine cunoscut de playboy de care nici epoca noastră nu duce lipsă. Dar lucrurile se explică destul de simplu. Căsătoria e obligație, relația romantică e alegere. 

Critici aduse căsătoriei, mai ales cum era în acea epocă, în care femeile pur și simplu erau vândute unor bărbați cu avere și/sau rang, fără  ca dorințele lor să conteze, apar la modul foarte transparent, uneori exprimate pur și simplu prin vocea unor personaje...chiar masculine, ca în ”Valentine”. Căsătoria e un contract pentru avere și poziție socială. O femeie care își pierde averea și titlul, își pierde valoarea pe piață, oricând de tânără, educată sau frumoasă ar fi. Uneori asta e un avantaj, mai ales când amantul e de condiție inferioară. 

În perioada romantică, vorbind de relații romantice, George Sand descrie eșecuri, adesea răsunătoare, mai ales când e vorba de femei. Ele nu prea își găsesc fericirea în viața personală, în primul rând din cauza patriarhatului, care uneori e internalizat prin influența îngrozitoare a religiei, ca în ”Valentine”. Iarăși ce e șocant, având în vedere viața pe care a dus-o George Sand, cu relații libere, din care au rezulat și copii, dar și relații homosexuale, personajele ei, cu mici excepții, sunt foarte caste. Amanții doar se întâlnesc și își fac declarații foarte adesea. Și totuși, există și excepții, femei care se abandonează pasiunii și au copii nelitimi, ceea ce atrage oprobiul public, mai ales dacă ele sunt nobile. Dar există astfel de femei care au curajul, puterea, dar și generozitatea să-și urmeze sentimentele, spre deosebire de cele prea preocupate de sufletul lor nemuritor pentru a ceda pasiunilor pentru care riscă damnarea eternă. E memorabil cum o astfel de femeie îi cere soțului, pentru care nu avea niciun sentimente, și care tocmai o jefuise de avere și era pe punctul de plecare pentru totdeauna, după ce își făcuse interesul, s-o salveze de această pasiune distructivă. Mințile femeilor erau de-a dreptul parazitate de idei patriarhale asemenea șoriceilor cu creierele afectate de paraziți (Toxoplasma) care se duc singuri în gura pisicilor. 

Dacă în secolul al XIX-lea era religia, care încă mai avea acest efect (și mai are și acum), acum sunt alte idei la fel de toxice, cum ar fi psihologia și psihologia evoluționistă, dar noul stil de parenting. Unele femei bogate, de rang, care ar fi avut toate motivele să fie libere și fericite, își distrugeau viețile cu religia. Dar să sperîm că acele povești erau rare, și că de obicei aceste femei se bucurau de viață, Numai că atunci, ca și acum, nu erau campanii de deparazitare a creierului feminin de idei patriarhale nocive, iar femeile trebuia să ajungă ele individual sau în grupuri restrânse, la aceste adevăruri. Nu spunea, cum nu spune nimeni, femeilor, la nivel public și legal: lasă ideile patriarhale, trăiește-ți viața! 

În rest, George Sand scrie bine, are foarte multe idei filosofice, printre care se întrezăresc cele ale lui Jung și Freud (de exemplu în ”Lelia”), unde descrie simptome de depresie și de traumă. Sigur, printre nobili, oameni cu timp liber, care își permit să facă introspecții. Sigur că rolul ei în literatură nu e cel care pe care îl merită. Dar asta e, era patriarhat, cum din nefericire, e și acum. 

Continue Reading

Anunț sf-uri feministe

Am aceasta schita de ceva timp. Dar acum o sa-i dau drumul. Am mai multe povestirir sf feministe, cel putin majoritatea dintre ele. Vreau sa le public, eventual in engleza in reviste, in romana nu stiu daca merita altfel decat pe cont propriu, avand in vedere situatia de la noi. Vor fi si ele, ca alte carti, in curand pe Amazon sau alte librarii online. 

Prima povestire, "Printre gene", era chiar scrisa de mult timp. Dar intamplarea a fost s-o pierd, adica sa n-o mai gasesc printre numeroasele documente in calculatoarele pe care le-am avut intre timp. Poate intr-o zi sper ca o voi gasi.... Asa ca am rescris-o, luand in considerare situatia de acum si din ultimii ani. Se numea tot la fel, era vorba in principal de acelasi lucru, avea aceleasi personaje, cu aceleasi nume. Dar nu vorbea nici de pandemie, nici de aberatiile ideologice din ultimul timp, nici de incalcarile drepturilor omului. Era tot o anarhie transumanista. 

Dintre alte povestiri vechi, scrise in anii studentiei si imediat dupa, cand a scrie literatura nu era aproape deloc recompensat, nu exista posibiltatea sa publici cu usurinta in engleza, este una numita "Nascut pe 8 Martie sau cele doua fete ale iadului", despre o utopie feminista. Personajele principlae sunt albaneze, din  revolta fata de independenta Kosovo si de bombardarera Belgradului. Am salvat-o de atunci, era scrisa pe foi, nu pe calculator. Pe calculator am mai avut "Urme pe culturi", "Ultimul vanator de balene", dar si altele, neterminate, doar in stadiu de schita. 

De atunci am mai scris doua (ce e interesant, acum scrisul merge extraordinar de repede) si mai am inca multe in plan. Nu ma consider scriitoare, mi se pare ca termenul asta e utilizat excesiv. Cred ca scriitorii sunt cei capabili sa faca arta, sa creeze sentimente si senzatii din fraze, intortocherea cuvintelor. Eu sunt doar o persoana al maiba de alfabetizata care se tine de alfabetizare. 

Continue Reading

Printre gene

 Am promis că voi prezenta povestiri science fiction feministe.  Povestirea de mai jos a participat la un concurs de proză scurtă, deci e cunva deja ”ieșită în lume”. Intenționez să o public, dar nu în această formă, adică fără  restricția numărului de semne. În plus, nu e chiar feministă. 

Mirosul primăverii era peste tot. Salcâmii dădeau nota dominantă, dar parfumul acelui loc și moment era un buchet, în care intrau multe flori, unele încă pioniere ale vegetației, ale căror culori erau la fel de variate și de intense. Beția simțurilor era completată de aceeași explozie de sunete care veneau de la nivelul arborilor din jur sau chiar din aer, de pe cerul foarte senin, puțin vizibil dincolo de limitele micuței poieni. În pădure erau tot felul de vietăți, majoritatea plante, apoi insecte, care nu se vedeau, nu se auzeau, nu se simțeau altfel, dar fără ele frumusețea peisajului nu ar fi fost posibilă. Apoi păsări. Și totuși, mamiferele cele mai comune de pe planetă erau absente. Locul acesta, destul de greu accesibil, de îndepărtat de civilizație, se bucura de liniștea sălbătăciei, aceea liniște atât de prețioasă acum pentru natură.

Un bâzâit ușor, dar strident, anunță apariția unui mic vehicul aerian, un fel de dronă mai mare. Vehicul șovăi un pic deasupra v\rfurilor arborilor, ca și când ar fi căutat ceva, apoi ateriză încet, dar fără ezitări, chiar în mijlocul poienii. O ușă se deschise și cu o mișcare rapidă sări pe iarbă o femelă a speciei dominante, îmbrăcată într-un costum mulat cu imprimeu de leopard. Mișcările ei foarte agile erau în concordanță cu vestimentația. Avea o armonie felină a curbelor corporale, dată de tonusul mușchilor, flexibilitatea tendoanelor și distribuția grăsimii de rezervă, prezentă în cantintate redusă. Nu prezenta urme de degradare biologică și părul lung, foarte voluminos, cu reflexe roșietice, îi dădea un aer majestuos, asemenea unei pisici cu blană bogată și coadă stufoasă. Și totuși, nimic nu trăda vreo modificare genetică.

După ce coborâ din dronă, trase cu sete aer în piept, zâmbi peisajului, exploră poiana, arborii din jur, apoi se concentră asupra creaturilor ierbii. Norocul ei fu să descopere printre firele lungi de iarbă niște delicioase rozătoare minuscule, maronii. Era o puzderie de șoricei de alun, care mișunau (adică făceau un lucru șoricesc) oriunde își arunca privirea. ”Frumusețe în stare pură!” gândi cu voce tare. ”Ce onoare pe specia noastră mizerabilă să fie rudă cu aceste minunății!”

- Într-adevăr! Se auzi o voce mai gravă, dar cu niște sonorități oarecum metalice.

Femela tresări ușor și își ridică ochii din iarbă. În fața ei stătea un mascul destul de înalt, subțire și osos, cu o vârstă biologică redusă, dar în rest arată efectiv ca dracu. Purta un costum mulat lucios și fosforescent, cu imprimeu viu colorat, piele de șarpe, cu o coadă lungă, subțire, neagră, încovoiată, care părea prehensilă și se mișca independent, ca și când ar fi avut propriul sistem nervos. Purta niște pantofi cu copite, pe frunte avea tatuată mică teoremă a lui Fermat, iar pe cap purta două cornițe micuțe, de bun simț.

- Gene Jumper, îi întinse o mână cu gheare negre și curbate.

- White Panther, răspunse femela cu o voce înaltă și clară. Te așteptam, adăugă întinzându-i mâna mai mult pentru a verifica originea, eventual autenticitatea ghearelor. Pe unde ai venit? Cine te-a adus?

- Nu am îndrăznit să vin cu niciun fel de vehicul până aici. Am lăsat mașina electrică la 16 km de aici. Apoi am venit singur, prin pădure.

- Și nu a fost greu? Arborii par destul de deși. Nu se vede vreo potecă.

- E, am avut metodele mele. Nu foarte ecologice, zâmbi ușor Gene Jumper etalându-și colții negri și dinții ascuțiți în culori înfricoșătoare. Din traista care îi alunecase pe coada erectă scoase un cuțit laser de vreo 20 cm. Ăsta m-a ajutat, mai spuse printre bale verzui.

White Panther râse cristalin. Dinții ei erau albi și păreau foarte sănătoși.

- Se cheamă că ești înarmat. Mai ai și alte arme?

Coada se îndreptă spre înainte, ajutându-și stăpânul să cotrobăie în ceea ce original ar fi fost un rucksac, dar acum era mai degrabă un schwanzsac (codsac adică), având în vedere unde era pus.

- Cuțit laser, spray cu toxină botulinică, pistol cu tetrodotoxină, pistol cu alcool pentru amnezie anterogradă.

- Un adevărat arsenal, se entuziasmă White Panther. Eu nu mi-am luat decât țiparul, pentru orice eventualitate....

- Ehe, așa ceva are și poliția, se amuză Gene Jumper.

- Da, are, dar al meu e mai special. E de pe piața neagră.

- Mai cumpăr și eu, dar de cele mai multe ori prefer să-mi fac singur armele. E mai sigur. Și cu toate controlele, toate supravegherea asta...Și Gene Jumper își dădu cornițele pe spate și-și aruncă ochii ușor sașii pe cer.

-Aha, super! Și le și vinzi?
- Le mai vând uneori. Dar în general, mă ocup de gene.

- Numai gene? Asta e singura ta afacere?
- Principala, Mai sparg și coduri. De fapt cele două afaceri merg în mână. Nu uita cum te-am găsit.

Fu rândul lui White Panther să râdă.

- Și merge bine? Merită?

Gene Jumper râse cu colții clocotind în bale. Lamele dinților din față îi clănțăniră.

- Sigur că merge! Nu ai vrea să știi câți bani se pot câștiga!

White Panther rămase un pic pe gânduri.

-Și totuși riscurile sunt foarte mari. Înțeleg că pedepsele pentru traficul de gene sunt din ce în ce mai mari. Cum te prinde, te pitulă 20 ani...și pușcăriile nu mai sunt ce erau odată. Nici drepturile omului nu mai sunt ce au fost... Știi, eu sunt pasionată de istorie și politică...

- Dacă te prinde...Și la ce corupție e acum, după marea pandemie din 2019-2028, e greu să ajungi și după gratii. Crezi că polițistele și judecătoarele nu au nevoie și ele de o genă pentru fund bombat? Sau polițișii și judecătorii nu au nevoie de o genă pentru penis lung...Pușcăria e pentru începători. Dar când ți-ai făcut o bancă de gene ca a mea...

- Uau, chicoti White Panther. Și ce gene sunt cele mai căutate?

- Logic, cele mai rare. Dar sunt și cele mai scumpe.

- Cum ar fi...

- Păi...uite. Genele de arătat bine. Cum am spus, cele de fund bombat. Dar nu sunt așa de scumpe cum ar trebui, pentru că sunt pe toate drumurile în Africa. Și la ce corupție e acolo, aproape că le poți lua din piață, ca pe ananas. Mai greu e să le aduci aici. Dar și asta se rezolvă dacă vii cu donatorul. Dar cum societatea în care trăim pedepsește traficul de gene mai mult decât traficul de persoane...

- Dar nu înțeleg de ce e mai ușor să cumperi mereu noi gene decât să le multiplici pe cele pe care deja le ai și să le vinzi din nou...Pentru varietate?

Gene Jumper își arătă din nou dantura și chiar limba și tot ce mai era prin gură, până în stomac.

- Pe ce lume trăiești? Ce propui? Să multiplici genele în multe variante, apoi să le vinzi pe Ali Baba sau pe Amazon? Să-ți faci multinațională de vândut gene de serie? Își dai seama ce s-ar întâmpla? De fapt e mai sigur și mai ușor să aduci gene noi, să le multiplici limitat, eventual în laboratorul tău. Genele sunt produse de lux, care se vând în serie foarte limitată.

- Aha, pricep. Deci tot de protecție ține...Și cu toate astea, cred că 90% din oamenii de anumite vârste, din țările oarecum dezvoltate, au recurs la transfer de gene.

- Chiar mai mult în unele locuri, cum ar fi în California. Oamenii încep să-și transfere gene în jurul vârstei de 15 ani, uneori mai devreme. Iar din ce în ce mai mulți oameni de peste 70 recurg la transfer de gene. Și nu doar de gene cu implicații geriatrice și de rezistență la boli.

- Și ce alte gene se caută?

- Păi ce interesează pe oameni? Sexul și banii! Sex, deci arătat bine și potență, respectiv sensibilitate sexuală. Gene pentru picioare lungi și subțiri, pentru mușchi, pentru talie subțire. Gene pentru bronzat ușor, pentru piele pigmentată. Gene pentru păr des, drept, creț, după preferințe. Gene pentru orgasm multiplu, pentru superpotență. Dar sunt unii care vor gene pentru pistrui, nas coroiat, ochi bulbucați, picioare strâmbe. Ultimele sunt ieftine, piața chinezească e plină. Gusturi..

Și bani...În ce privește genele pentru făcut bani, se caută cele care fac oamenii puțin scrupuloși, obraznici. Astea se căută în cazul politicienilor, dar și al oamenilor de afaceri. Una dintre cele mai bune tranzacții din viața mea a fost cu gene de hoție înaltă. Am vândut unui mexican și acum controlează furturile de pe toată coasta de Est. Deși în România sunt mulți donatori, și aici contează firma. Nu am putut să iau gene de la orice hoț de buzunare. Așa că am luat de la un primar. A fost mai greu, că omul era în pușcărie, dar...am uns în jur. Niciun gardian de acolo nu mai are chelie. Dar de viitor e transferul de gene animale...

- Unde îți ții banca de gene?

- Am un buncăr subteran, unde e și un laborator.

- Ți-ai făcut o situație, nu glumă!

- Oh, da! În vara asta o să mă căsătoresc. Vrei să vezi cu cine?

Gene Jumper căută în telefon o poză. Îi întinse telefonul lui White Panther. Ea privi poza pentru o secundă. Un val de scărbă o străbătu din cap până în picioare. Își mușcă buzele încercând să nu se manifeste prea tare. În poză se lățea o gorilă cu limba scoasă într-o parte, cu mușchii pătrățoși, supradimensionați, acoperiți de tatuaje, cu un cap imens în formă de buzdugan. Părul, dacă era păr, forma țepii buzduganului.

- E...bărbat, se bâlbâi ea. Adică s-a născut bărbat...băiat.

- Da, e bărbat. Sunt un gay normal. Tu ce preferi, dacă nu sunt indiscret? E vreun gen aparte?

- Ah, oftă ea. Eu sunt dincolo de banalitate...

- Da, o consolă Gene Jumper cu empatie nedisimulată. Da, nu suntem toți la fel. Ai putea să arăți alfel...mai transhumanist, mai actual, nu știu cum să spun. Dacă vrei, pot veni cu niște sugestii. Cu câteva transferuri de gene...Sau...poate tocmai de gene de imaginație ai nevoie.

White Panther râse reținut.
- Și dacă tocmai a arăta cât mai natural e o formă de creativitate?

Gene Jumper nu o asculta oricum.

- Să facem ce trebuie să facem, spuse white Panther. Scose din poșetă o eprubetă.

- Merci, spuse el, în timp ce îi întindea un teanc de bancnote. Ce vrei să faci cu banii?

- Vreau să mă duc în State, să studiez istorie și lingvistică indo-europeană.

- Dar aici ești mai aproape de istoria indo-europeană...

- Poate acolo e mai multă sălbăticie, ca acea din genele mele scumpe. Numai bine!

Și se urcă în dronă, privind încă o dată locul acela sălbatic.

Continue Reading

Feminismul din Romania- despre Alice Nastase si cate nume o mai avea

 Ca oamenii au tupeu nu e nimic nou. Ca unii legionari s-au facut comunisti dupa marea colonizare a Romaniei cu tancurile sovietice, e bine cunoscut. Ca unii comunisti si securisti sunt acum mari capitalisti, de asta ne lovim in fiecare zi. Ca si-au trimis progeniturile la universitati din inima liberalismului, SUA, ca acum ori pastoresc tineri in valorile lor ori construiesc liberalismul american, iarasi stim bine. Ca Geoana, fiu de securist, e acum al doilea om in NATO, e o realitate.  Ca fiul de securist Rafila ne apara de pandemii respingand vaccinul chinezesc comunist, cine are ochi sa vada, vede,  si urechi sa auda, aude. Poporul asta, vorba lui Basescu, nu are noroc. Dar mai ales femeile din Romania nu au noroc. 

Dar cand acest tip de oportunism loveste feminismul. daca esti feminista, faci clabuci. Sa o vezi pe Alice Nastase si cum o mai chema-o, dupa lungul sir de maritisuri (curat feminist) ca pe mare feminista, ba chiar ca pe o savanta feminista, asta e deja prea mult. Doamna respectiva si-a facut doctoratul din influenta mass-media asupra imaginii femeii dupa Revolutie (de fapt a revistelor asa-zis pentru femei). Chipurile, imaginea de obiect ele au creat-o, iar drepturile femeilor s-au diminuat din aceasta cauza. Dincolo de cauza-efect din aceasta lucrare stiintifica, adica nu saracia crunta, nu lipsa feminismului real, dupa decenii de comunism, ignoranta in ale feminismului care atat o avantajeaza pe domnia sa, nu lipsa oricarei sanse pentru o femeie de a-si construi propria viata, nu patriarhatul (taboo pentru feministele academice din Romanai) au condus la asta, ci revistele pentru femei. NU cumva sunt o consecinta? Eu, repet, cand am auzit de ele, am crezut ca se ocupa cu drepturile femeilor, cu feminism. Asa era normal, dupa nume. 

Sigur, doamna respectiva stie mai bine. Ea si-a facut cariera in presa prin intermediul acestor reviste. E cunoscuta datorita lor. Si sa nu uitam tabloidele. Ea a fost adusa la un tabloid de o prietena, oportunista si plagiatoare de trista amintire (la propriu) ca sa contracareze influenta unei rivale angajata la ziar, o tanara care se pricepea la stiinta si la comportament uman. Prietena si mentorita lui Alice se hranea periodic din numeroasele articole si idei aduse de potentiala rivala. Avea un sertar in care pusese propunerile si le scotea la nevoie. Plagiatul nu era o problema, nu era o problema nici incultura crasa a respectivei jurnaliste care o facea adesea sa creeze perle de neuitat in procesul de plagiat. Alice era arma ei, fiind absolventa de psihologie. Credea ca va veni cu idei. S-a inselat. Respectiva rivala a plecat de la ziar dupa numeroasele lucrari de arheologie, are o cariera stiintifica adevarata, scrie carti si articole stiintifice originale. Sigur, a intalnit si alti plagiatori, dar nu inseamna ca ii uita pe cei de la inceput.  

Alice Nastase insa, odata intrata in pressa, chiar daca si-a racit relatiile cu mentorita inculta si plagiatoare, a facut radacini. Otravite. A devenit redactor sef la reviste lucioase unde a avut grija sa terfeleasca imaginea femeilor si sa le obiectifice cu succes. Ca ea insasi recunoaste ca asta fac revistele alea. Si mai mult, sa-si dea si doctoratul din asta. Culmea cinismului, ca in bancul cu boxerul si hartia igienica. Dar culmea ridicolului feminist e sa o vezi pe matriarha feminismului romanesc, Mihaela Miroiu, coordonatoarea ei de la doctorat, laudand-o ca pe o mare dornica de cunoastere. Stim cum se dau cele mai multe doctorate, stim cata originalitate au in ele, cata valoare stiintifica, dar pana aici. Alice Nastase e o femeie patriarhala, o inimica a cauzei feministe, o femeie cu un CV anti-feminist. Cu ea nu e ca si cand i-ai da doctorat lui Vanghelie, e ca si cand i-ai da doctorat in drepturile omului lui Stalin sau Hitler. Nu, sarada asta anti-feminista trebuie sa inceteze. Stiu ca voi fi o voce singulara, dar datoria mea e sa vorbesc despre asta. Alice Nastase nu e doar o impostoare, e culmea tupeului si a nerusinarii. Sa speram ca Mihaela Miroiu nu stie cine e si ce CV are. Dar un profesor bun care se pacaleste in halul asta....nu se pricepe la oameni, Sau...

Continue Reading

Aventuri 7000 ani

După publicarea în 2019 a culegerii de eseuri feministe ”7000 years of patriarchy...until the Radical era”, am decis să fac și o variantă în română. De fapt totul a pornit de la o variantă în română, pe care un editor din România mi-a spus să o micșorez. Am făcut asta, dar am publicat în engleză. Din materialul inițial și din alte eseuri (articole) publicate, se pot face mai multe cărți. Așa că am ales să fac o carte mai mult de critică a unor cărți, filme, articole de ziar, din punct de vedere feminist radical.

Cartea e deja la o editură din România.

Dar ce e interesant e că deja m-am gândit, de fapt m-am gândit de mult, la promovare. M-am gândit de acum doi ani, de când a apărut ”7000 years”. Logic ar fi fost să primesc sprijin în România, deși, după cum am fost consiliată, cam trebuie să uit de România în tot ce fac. Pentru că aici nimic nu are valoare, cum spunea Martha Bibescu, mai ales feminismul autohton.

Totuși, am scris la câteva persoane care au emisiuni radiofonice oarecum culturale sau feministe. În primul rând Carlei Maria Teaha, cu al ei ”Roz” de pe Guerrilla, unde invită femei mai mult sau mai puțin celebre, cărora le ia interviuri insipide. De feminism nu e vorba niciodată în ale ei emisiuni. Asta dacă nu iau în seamă dialogul cu o invitată în care aceasta din urmă declara că bărbații sunt niște copii, iar Teaha îi dădea dreptate râzând. Eu, fraieră, să apelez la așa ceva!

Dar am mers mai departe. ȘI nu am primit niciun răspuns nici de la cele mai multe reviste culturale, inclusiv Dilema Veche. Am primit răspuns favorabil și am publicat câteva articole în Egophobia. Sigur, am unul refuzat, cel mai probabil pentru că este foarte îndrăzneț.

Dar aș vrea să menționez ”cavalerismul” lui Liviu Mihaiu și Toader Paleologu care nici măcar nu mi-au răspuns. E normal, domnii sunt niște patriarhali sadea. Mihaiu vorbea cândva despre ce e o femeie pentru el, ceva cu veleități casnic-sexuale, el știe ce o fi aia! Speram să fi evoluat de atunci, dar iarăși, naivitate! Da, de ce nu există feminismul în România? Se vede...

Ce e interesant, ce am menționat, e că nici de la feministe nu am primit niciun sprijin. Mihaela Miroiu și Oana Băluță nici nu au acceptat să dea like paginii 7000 ani. Mai mult, nici Maria Cernat, editoarea cărții despre Sofia Nădejde, care m-a invitat personal la lansarea cărții, nu mi-a răspuns când i-am spus despre noua carte feministă.

Da, cam așa e cu feminismul din România. Auzisem eu că unele feministe, cocoțate în funcții academice, se opun cât se poate ascensiunii altor feministe. Că de, resurse limitate. Dar nu am putut crede. Cum am mai zis, unele femei sunt în feminism cum unele sunt în prostituție. Acolo le-a dus viața, eventual patriarhatul. Și ce picanterii patriarhale știu despre ele! Dar eu chiar sunt feministă și nu le voi divulga. Nu că mi-ar păsa de falsele feministe, care iau fonduri etalându-și gândirea de gospodine și cultura de școlărie, ci pentru că îmi pasă de feminism. Chiar dacă feminismul din România nu are nevoie de analize originale, erudite, scrise de femei care mai știu să rezolve și o integrală sau o diferențială la o adică... Dar repet, feminismul e mai important decât ele. Și respect fiecare cuvânt feminist, chiar dacă nu vine din conștiința proprie, emis de aceste exponente ale feminismul zis academic (mai precis academist).

Cu alte cuvinte, proiecte de suflet și de gândire urnite greu, fără pic de susținere. Dar asta e cu orice lucru autentic într-o lume falsă, superficială și mercantilă, din păcate cum e și feminismul actual.

Continue Reading

Femei patriarhale

Lansarea unui nou proiect, un roman numit ” Femei patriarhale”

Se vorbește despre colaboratorii sistemelor represive, se vorbește de securiști, despre care s-au scris cărți, s-au făcut filme (deși prea puțin despre activiștii de partid, care de fapt manevrau securiștii) la limita genului horror sau depășind-o cu brio, chiar ajungând pe culmile cele mai înalte ale oroarei, s-au scris cărți și s-au scris filme despre colaboratorii regimurilor naziste, dar nimic, cel puțin concret, despre monstruozitatea colaborării, fie și din inconștiență, cu cel mai vechi și mai opresiv sistem al istoriei: patriarhatul.

Femeile patriarhale, aliate ale acestui sistem, care contribuie prin sprijinul lor tacit sau activ la perpetuarea celei mai mari crime din istorie, nu sunt mai puțin monstruoase decât securiștii și naziștii atât de infierați. Femeile așa-zis tradiționale, adică cele care respectă și perpetuază regulile patriarhatului, care se folosesc de el, nu sunt cu nimic mai puțin vinovate decât acești indivizi, deși pentru ele nu a vorbit nimeni de niciun proces al comunismului sau un proces de la Nurnberg. Poate ele nu ucid direct, deși uneori o fac, dar distrug viețile femeilor, ale femeilor obișnuite, dar a mai ales a celor mai bune dintre femei. A acelor femei care ar aduce progres în societate mai mult decât oricine altcineva. Aceste femei nu urăsc nimic mai mult decât femeile libere în gândire, demne, talentate. Femeile patriarhale ar ucide sufragetele în fiecare clipă, ar ucide-o pe Mary Wollstonecraft, pe Harriet Taylor și pe orice femeie care nu e ca ele. Pe orice femeie care are ceva real de oferit societății, nu doar supunerea la regulile absurde, primitive, brutale, profund imorale ale patriarhatului.

A fost Elena Ceaușescu o femeie patriarhală? Deși avea pretenții de carieră, râvnea la puterea politică, ținea discursuri politice citite de pe foi cu limbajul ei dezlânat, de femeie incultă? Da, a fost o femeie patriarhală, care susținea cele mai mari atrocități contra femeilor, inclusiv celebrul decret care a umplut cimitirele din România cu femei tinere care nu mai aveau dreptul, în plină Revoluție sexuală pe alte meleaguri, de a dispune de propriul corp. Nu vorbim de cât de mult a susținut patriarhatul soțul ei, Nicolae, despre care o doctoriță născută în 1940, povestește că, pe când era studentă la Cluj, în timpul unei vizite a unui influent activist de partid, Nicolae Ceaușescu, au fost expuse și ridiculizate în fața tuturor studenților ”prostituatele facultății”, adică tinere pauperizate îngrozitor de legile comuniste, unele foarte inteligente, care erau nevoite să facă gesturi disperate pentru a studia. Ceaușescu râdea și glumea pe seama acestor tinere. Asta se întâmpla cu ani înainte ca el să devină șeful partidului. Doctorița care povestește evenimentul a descris groaza ei când a aflat că individul respectiv urma să ocupe cea mai înaltă funcție în stat.

Au fost alte femei din istoria României patriarhale? Este Elena Udrea o femeie patriarhală? Da! O femeie care își bazează ascensiunea pe bărbați politici, fie că se folosește sau nu de farmecele ei, o femeie măritată cu un tip precum Dorin Cocoș, dar care atunci când ajunge în pușcărie i se adresează femeii acuzate de prostituție care ocupa un pat ”Dă-te, fă, de aici!” (ca să se așeze ea, care era mai valoroasă) cum poate fi? Nu mai vorbim despre atitudinea unei politiciene față de asemenea acuzație...Adică sărăcia și disperarea se pedepsesc nu doar legal, dar și prin disprețul celor care ar trebui să apere victimele sărăciei și ale...patriarhatului. Dacă această poveste este reală, dacă acest eveniment chiar a avut loc, atunci Elena Udrea nu merită empatie pentru o posibilă condamnare pentru faptele ei, care nu ar fi avut loc dacă ea nu era o femeie patriarhală. De ce sunt atât de puține femei în politică? De ce cele care sunt au calitatea pe care au o. Din cauza patriarhatului, adică a unei mafii masculine care nu admite decât femeile care colaborează cu această mafie. E logic ce calitate morală au aceste femei.

Sunt patriarhale femeile care s-au opus amendamentului pentru drepturi egale, cele care au apărut în filmul ”Mrs America”? Chiar dacă unele feministe, printre care Gloria Steinam, au negat veridicitatea faptelor expuse în film, adică acele femei nu au avut suficientă putere ca să fie proprii lor dușmani, că de fapt firmele de asigurări, care ar fi pierdut sume uriașe prin votarea acelui amendament, au avut principalul cuvânt de spus în această problemă.... Totuși, acele femei, în frunte cu Phyllis Schlafly, au fost, la fel ca Elena Ceaușescu, conform clichee-elor din limbajul postrevoluționar, sinistre. Cum la fel au fost și femeile de clasă mijlocie care se opun salariului egal pentru femei, pentru că ele sunt măritate cu bărbați cu poziții importante, pe care femeile competente le-ar pune în pericol, acele femei care l-au votat pe Trump în detrimentul lui Hillary Clinton.

De obicei se invocă scuze pentru femeile patriarhale, ca fiind victime, acele femei cu mințile colonizate, distruse. Da, e de făcut diferența între o femeie din prostituție pentru că moare de foame, nu are cu ce-și hrăni copiii, are soțul sau fratele în pușcărie, provine dintr-o zonă săracă și nu are școală, și o femeie care sprijină activ patriarhatul sau care profită de el pentru ascensiune, putere materială și politică, atât cât poate avea o femeie în patriarhat. E una să ai un loc de muncă pentru supraviețuire într-un regim comunist sau nazist și alta e să ocupi o funcție importantă. Și una e să realizezi că ceea ce faci e rău, dar nu ai de ales, și alta să alegi tu să faci rău, să propagi răul, chiar atunci când ți se spune că e rău și când ai putea să te sustragi lui. Femeile patriarhale sunt îngrozitor de imorale, cele mai imorale femei, pentru ele nu există dreptate, merit. Ura față de femeile merituase și față de feminism e sentimentul lor cel mai puternic. Pentru că un sistem feminist, în care femeile ar avea cu adevărat șanse, pentru meritele lor reale, ca indivizi, le-ar lua toate privilegiile. Lumea aceea le-ar desființa.

Povestea aceasta este despre femei patriarhale, despre răul imens făcut de ele, dar și despre răzbunarea la fel de legală precum faptele femeilor patriarhale în patriarhat, dar de data asta morală, a unor feministe. Într-o lume în care crimele contra femeilor nu sunt pedepsite de cele mai multe ori, o lume bazată de fapt pe astfel de crime, niște femei conștiente și puternice aleg să-și facă singure dreptate, profitând chiar de breșele din sistem. Într-o lume în care colaboratoarele unui sistem criminal nu sunt niciodată tunse la piele și expuse comunității, cum se întâmpla cu amantele naziștilor în Franța după cel de-al doilea război mondial, astfel de femei ajung să primească ce merită.

Sper ca acest proiect va conduce măcar la conștientizarea răului făcut de femeile patriarhale.

Continue Reading